Marina Ciută, mama celor mai buni prieteni ai mei din copilărie, a fost condusă astăzi pe ultimul drum de câteva sute de timişoreni. O femeie minunată, o doamnă şi o adevărată mamă de-a doua pentru prietenii copiiilor ei. I-am fost alături în ultimele clipe de viaţă. Rar am întâlnit un pacient dispus să se lupte cu atâta îndârjire contra bolii. Refuza pur şi simplu condiţia de om bolnav. Voia să se reîntoarcă la activităţile zilnice.

Înainte de a intra în operaţie la o celebră clinică din Bucureşti a fumat cu mine ultima ţigare.

Era mamă de doi gemeni. Ovi şi Vio.

Am cunoscut-o prin anii ’80. De cum am intrat în casa ei de pe strada Asăneşti m-a aşezat la masă. Eram elev la C.D. Loga. Soţul ei, Viorel Ciută, colonel de Miliţie, un tip de poveste, un suflet ales, un altruist fără pereche. Astăzi, Marina Ciută, după o zburdalnică şi pasională călătorie s-a aşezat la veşnică odihnă alături de tatăl copiilor ei. Îmi amintesc cu câtă îngăduinţă m-a privit pe mine şi pe Sorin Ruja, zugravii casei după un chef de pomină în care torturile au pictat pereţii. Pentru a şterge urmele ciocolatii, împreună cu Sorin am văruit, atât cât ne pricepeam. Nu s-a făcut foc de supărare din cauza muncii noastre în zadar. A chemat în cele din urmă profesioniştii.

După moartea colonelului s-a recăsătorit cu Liviu Pistriţ, un alt tip de poveste. În primăvara şi el s-a sfârşit. A rămas papagalul singur. Liviu m-a rugat să nu-i spun Marinei cât a costat papagalul. Totuşi, înainte a fi operată în Bucureşti i-am mărturisit preţul.

Coco o va striga pe Marina. Dar ea nu va mai veni.

Pentru noi Doamna Marina a fost un simbol de luptă. Niciodată bolnavă, nu s-a predat decât în cele din urmă.

Pe strada Asăneşti din Timişoara am cunoscut-o în urmă cu vreo 35 de ani. Pentru ce s-a întâmplat în casa ei am scris în 2012 poemul de mai jos. Doamna Marina a fost la lansare. Era contrariată de ce nu am scris în clar numele copiilor ei. Oare de ce?

Rămas bun distinsă doamnă!

Din neamul Asăneştilor

pour le connaisseur

(1)

Dacă şi civilizaţiile au pricini serioase de ciocniri

de ce nu ar avea şi poveştile războiul lor de întâietate?

Asăneştii din copilăria mea sunt altfel decât cei din lăstăria Bizanţului

atunci, când la început de vremi creştine,

doi fii de ţărani se răsculau împotriva mai marelui Luminii.

 

Tu desenează ce vrei, eu desenez ce ştiu, să vezi apoi deal pe desene!

 

Şi-au tras cei doi în plină armonie imperială, un regat samizdat,

vlaho-macedo-bulgar,

la ce-ar folosi răbojul acesta?

Lumea e tot în războaie cu usturoiul frecat în mojar.

 

Viaţa de ţar a lui Ionuţ Caloianul mai adună puţină memorie

Cherry, prezentul e mai aproape ca Ohridul lor,

unde doar Struga lui Marin Sorescu şi Jugastru sfiala Doinei Uricariu

au mai ajuns să răscolească românismul din cenuşa imperiului

uitată în cremator.

 

Ard ciosvârtele

bucăţică, os de os

seminţii fumegă după seminţii,

la Bucureşti miticii încalţă Versace

şi leagănă dame pe umeri Vuitton,

în dichisite beţii,

la New York, fugarii se îmbracă,

după tabloul lui Matisse,

numai cu ii.

 

Dar despre isprăvile Asăneştilor copilăriei mele bântuie

şanţurile şi tarlalele nelucrate, pustii

cluburi, chiolhanuri, tripouri murmură povestea

atât în ritm de rap şi de salsa

mintea colectivă, o fleaşcă, îi ispiteşte pe ageamii,

fără editorialele tari ca fularul

cu sex, beţie şi droguri

cum să se mai mire generaţiile, cine mai poate să se mire?

oraşului meu rămas în istoria lumii

i-a rămas doar ISBN-ul de pe cartea de citire

şi i s-a dat demult riposta

nu numai prin întinderea Guernicăi, fără ramă,

cu personaje vii între Operă şi Catedrală

şi trepte de sânge, spălate de ploaie

Picasso ar fi fost asombrado

cum i s-a boţit până la desfigurare visul comunist

asemenea ceasurilor lui Dali prelinse pe capote

la colţul pânzei

semnătura mea vrea să-mi spună mie că exist

lor că mi-au pozat la poza de grup.

 

De pe strada Asăneşti pleca, cine pleca?

 

(2)

în plină teroare a gândului: de ce nu e la toţi ca la noi,

şi se întorcea noaptea, dimineaţa, la prânz şi seara

cu prea plinul din dotare

şi tomberoanele de gunoi, în chip de coifuri

pe scăfârlii.

 

Gaşca mea de combatanţi pe frontul supravieţuirii

repeta refrenul

lumii golite de plinul visat

făcea semn către letargia istoriei

poate vi se părea că demult s-a predat.

 

De acolo au plecat în lume lectori rafinaţi.

Cine? Dintre puicuţele tăvălite sau marcatorii la buzunare?

devoratori de unicate, ediţii princeps, volume de colecţie

mari cititori de etichete şi curcubee în zoaie.

– când burtă-verzimea sufla în balonaşe

şi zicea că-s clisoase –

iluştrii, deveniţi pe viaţă

membri ai Academiei

întâmpinau ultimul Laudatio cu aghioase.

 

Celor care ştiu unde, cum şi când

să dea ţoiul cu guleraş pe cristalul cu ploşniţa bibliotecii scoţiene

nici nu vă trece prin gând

ce ficaţi de cămile au unii

şi câte cefe de porc

au strivit printre grătarele bibliotecii din beci

exemplarele Basna şi puşculiţele York.

 

(3)

Oh, bieţi trecători pe străzi pustii

nici nu ştiţi cum odată lătrau veveriţele pe acolo

şi îmbrăcaţii în piele lungă ameninţau smintiţi:

lasă că vine tata!

şi tata era un cod

of, curve sfinte

ce dus cu plutonul

era regimentul.

 

(4)

Din neamul Asăneştilor s-au ridicat artişti,

dansatori,

birtaşi,

cărămidari,

doctori,

fotbalişti,

politicieni,

dar şi farsori,

circari,

ciorditori cu patalama

nici nu ştii, cititorule,

cât de lung poate fi pomelnicul

am cam făcut risipă de cerneluri şi mucava.

 

Schiorii de Raderberger aveau o trecere nebună la fetele slabe de pârtie,

rachetele Slazenger nu foloseau la nimic,

nu făceam încă trageri cosmice, pe acele vremuri de vipie, votcă şi turnee

dar ţoalele Sergio Tacchini ţineau locul costumelor de nuntă

şi vinul fiert în vadră

băieţii cu buhai de vită,

huduitori de faimă ai tăcutului oraş,

ultraşi cu simbrie

şi destin nărăvaş

scriau decorul pizmaş.

 

Aprigi comentatori, mereu cu gâturile uscate

şi uzi de alcool până-n bocanci,

toţi au coabitat sub zodia lui trage şi împinge

singurele chei deschizătoare de uşi

şi de lacăte cu panaş.

 

(5)

Viaţa avea spectacol

dar şi reprezentaţia noastră aduna spectatori,

mulţi amuşinau,

feline din poveste sau mardeiaşi de mahala

aveau de dat examene grele,

că doar nu urcam în vagoanele Lee

plicticoşi sau pocitanii

supărăcioşi sau fiţoşi

cu ce se laudă astăzi ăştia?

 

Mişelul care ne dădea târcoale

o tulise afară,

ştiam de soldă şi de livrea,

dar nu despre pornirile-i asasine

Herta Müller, supăra mult

şi trebuia lichidată puţin.

Noroc că serviciile germane i-au dat ticălosului de urmă,

altfel nu mai cobora un Nobel în Banat.

Scăpat din prinsoare,

într-un schimb de servicii,

s-a întors să bea acasă sucuri răcoritoare.

 

Noi n-am băut şi nu vom bea cu el la aceeaşi masă.

Nici nu ne plac fructele stoarse,

doar fermentate.

 

Tu nu ştii multe,

nu deosebeai lumea bună de criminali şi de lichidatori în serie

de unde să ştii că ecluzele noastre nu deschideau braţele în evantai pentru fişte-cine,

extremă perversiune,

trupeţii Asăneştilor scoteau nopţile din doze

lăsând milogilor să se bucure de zilele din sticle.

 

Unii se nasc proşti şi alţii se formează cu timpul,

proclama nebunul din Flora dintre sălcii,

şi ăştia îngânau, frate, nimicul cu guleraş

în chip de spuma vieţii,

când scăpau de treabă sau de nevastă

noi ne ţineam, ca la nebuni,

de gât ca servitorii,

pentru că serveam,

nu ne ţineam de programe utilitare

şi băgam la sufertaş

trebuia să gustăm seva naturii

născute din mei şi răstignită în gât de porc

plecările noastre arătau, mă rog, mai mult a întoarceri,

nu te duci spre Mecca fără se te legeni

şi să sughiţi o rugă,

aşa era în filmul nostru.

 

(6)

De pomină a fost nu numai coborârea unui muguraş

în plină iarnă – cu ţinuta-i de vară –

şlapi, şort şi tricou, de firmă fireşte

şi creastă pe creier dată cu zahăr şi cu ceară

dar şi întrebarea şoferului de taxi:

spre trilulilu?

făcând palma stângă ca evantaiul la tâmplă,

semn de sorcovă sau bună vestire,

şi cum am eşuat la margine de târg

într-un apartament de bloc,

în timp ce gazda vorbea la cârnaţi

-în loc de telefon –

crezându-se Maigret,

comisarul 007.

Râdeţi?

Ce parcă vouă nu vi se întâmplă!

 

(7)

Sigur că visul înspre asfinţit

era în mintea tuturor

la unii cu şfunct, la alţii cu mărcuţe germane,

loviţi în aripioare,

toţi aveau curaj,

după vreo seară dansantă

erau cu geamantanele la uşă sau în spinare,

pornirea era un sevraj,

dar şi o derută

pentru perfidul regim

de umbre şi de oase.

 

(8)

În liceul meu erau, rozvani, trăistari

şi chiar avari,

cu ciute admirate

şi vulpi despuiate

bufonii năimiţi cu ora

făceau tumbe

când noi trăgeam ca vita, râsul în piept

şi luam vreo pauză din pocnitul tablei cu numele liceului de elită,

de ziceai că şcoala e un arsenal

de tragere continuă.

Mai erau clipe de scărmănat şi de întins

catifelele de trupuri

şi de tihnit, mai apoi, lihnita învăţătură

la un clondir apetisant

cu faine fete

zi, că nu ţi se face poftă?

 

Nimicul se perpelea sub ţucuraşi.

 

(9)

Dar barca de pe lac,

mereu tâlhărit,

strigat obădat,

supus mişto-ului până la răcnet,

el singur o încercase

şi azi, precum revanşa timpului,

doar lui i se cer autografe,

pe cărţi,

revere

sau cravate,

clarinet.

 

(10)

Toţi au dansat rapul rafalelor ucigaşe

şi au supravieţuit tranziţiei,

de la siluetă la cimpoi,

nu uita când mai treci să cânţi şi pe la masa noastră,

să aduci cu tine puţină memorie în sufertaşe

că poate am mai uitat şi ni se face poftă de trecut şi de noi.

 

Cine are certificat?

Să umple masa şi să decarteze

nu mai dau bilete de papagal

prea am jucat în filmul regizat de alţii,

revino-ţi!

 

Cu ce sunt mai aprigi Asăneştii lor uitaţi în pustie

decât arnăuţii care duc povestea mea mai departe?

papagalul vinde la talcioc colivie

şi muţii citesc cu voce tare din carte.

 

Şi ce mai revanşă

crispată, costelivă

pe lacul din Secu

pluteşte în derivă

caloianca, la braţ cu fiul generalului,

kent să mai vin,

în ciuda papagalului,

eu am să vin mereu cu dovad(r)a.

 

Taguri: asanesti, liviu pistrit, marina ciuta, ovi, vio