mariusghilezan.ro

Cei mai prestigioşi intelectuali români au fost susţinători necondiţionaţi ai Coroanei Române. Într-o emisune de pe TF1, cu o mare audienţă, a fost invitat în primăvara anului 1992, M.S. Regele Mihai1 al României. Prezentatorul emisiunii prezintă sec: “Academician francez, om de litere autor dramatic. Cântăreaţa cheală, Scaunele. Apariţiile sale la televiziune sunt rarisime. A acceptat invitaţia noastră să vă vorbească.”

Era Eugen Ionesco. Şi a glăsuit în stilu-i direct al omului convins de ce spune.”Sunt extrem de fericit de a putea saluta pe Majestatea Voastră, la fel ca românii care au văzut ( la Bucureşti, 1992, n.a) mărturia. Vechile partide se dizolvă, socialiştii sunt în declin, aşa zişii conservatori, la fel. România are nevoie de un regim nou, cel mai vechi, mai stabil şi mai convingător din istorie. Revenirea la o tradiţie vie şi nouă. Veche şi nouă. Vive le Roi!”

Admirator al lui Caragiale, traducător al lui Urmuz, teoretician al avangardei teatrale din deceniul al şaselea, Eugen lonesco fundamentează o nouă concepţie asupra spectacolului dramatic. Este un anti-teatru, care neagă atât coeerenţa limbajului, cât şi structurile dramatice tradiţionale. Vidul cuvintelor şi neantul ontologic împiedică împărtăşirea trăirilor, personajele sunt nişte marionete. Personajele lui lonesco ajung să exprime la un moment dat esenţa condiţiei umane, angoasele fiinţei, într-o formulă teatrală cu totul nouă, în care tragicul se împleteşte cu poezia şi absurdul.

Regele nostru trăieşte. Regele lui moare.

În piesa cu acelaşi nume: “Regele Berenger, cu cele doua sotii ale sale. Maria şi Margareta, cu doctorul (care este totodată călău şi astrolog), cu servitoarea Juliette şi cu paznicul bătrân trăiesc într-un regat intrat în stare de dezagregare, de „împuţinare”, un regat pustiu, care se va stinge odată cu regele: ordinea cosmică şi ciclurile naturii se dezagregau, zidurile se surpau, pânzele de paianjen invadau odăile. Semnele morţii nu erau ignorate doar de rege, chiar şi regina Margareta şi doctorul trebuiau să se pregătească într-un scurt răgaz pentru moarte. Drama lui Ionesco reprezintă tocmai conflictul interior al omului ce descoperă că va muri, tocmai reacţiile sale în faţa morţii, agonia, încercarea de a se agăţa cu orice chip de viaţă. Ce a reuşit E. lonesco este de a transpune pe scenă acel irelevant amănunt: „Voi muri”.