“Mare dezamăgire după ce firava echipă română a aruncat olandezii afară din competiţia europeană”. Necunoscutul fotbalist cu numărul “nouă” din Estul îndepărtat a jonglat abil, a scăpat liber şi a marcat sălbatic, la Rotterdam, făcând un mare antrenor al lumii să exclame: “Eliminarea noastră ar fi a noua minune a lumii!”. Aşa scrie pe pagina de web a clubului din Fayenord Rotterdam. Mărturia pixelată nu este despre un eveniment prezent, ci despre trecut. Nu sunt, din păcate, transcrierile declaraţiilor de la meciul Olanda-România de sâmbătă 4 mai 2005. Doar vorbele lui Jaap van Praag cu privire la minunea din toamna anului 1970, când trupa lui Leretter, Biró, Poszonyi, Brosovszky, Petescu, Domide a comis o faptă eroică: scoaterea din cursa continentală a revelaţiei acelor decenii, Feyenoord.
Marele antrenor despre care face vorba pagina de web a clubului din Stadhuisplein – de fapt, singura mărturie de valoare despre românii şi faptele lor bune printre răsadurile de lalele – nu era Van Basten, ci Ernst Happel, vienezul, paralizat în zborul orbital de minuscula înţepătură letală, UTA, echipa deznaţionalizatului Neumann din Arad, condusă pe atunci de abilul creator de valori, Coco Dumitrescu, tehnicianul cu altă alonjă spirituală decât a piticului interpret de partitură Becali&Becali, Victor Piţurcă. Magicianul arădean a anulat previziunile lui Jaap van Praag, managerul de atunci al rivalei, Ajax, care vedea în Feyenoord o probă de invincibilitate pentru decenii. UTA a stins pentru un an luminile farului din port.
Leretter, halful de geniu al “Bătrânei Doamne”, întrebat nu de mult de un oficial olandez când va veni ziua revanşei, a răspuns impasibil: “Acum, nu se mai poate!” Dar, oare de ce?
Străinul a rămas perplex. De ce nu se mai poate. Viaţa merge înainte. Trecutul trebuie răzbunat. Asta e mentalitatea învingătorilor for ever. Nu lasă nimic neplătit. Cluburile există. Memoria nu e o hârtie igienică. Occidentalul nu a primit explicaţii.
Doar martorii trecutului de luptă şi de har, supravieţuitorii trecuţi prin jar, obişnuiţii spectatori ai stadioanelor noastre goale, deţin răspunsurile.
Acum şi aici, regulile le fac alţii. Criteriile performanţelor sunt fixate de ageamii, de lepădăturile sociale, năimite cu privilegii, de papagalii teleghidaţi de sistemul corupt, de mădularul torsionat al camarilei „care este”, de pofta unul clan ce se vrea perpetuu la putere. Schimbul biologic nu are loc în spaţiul nostru în care nenorocul se petrece. La noi, becalii-euro-ii se aruncă în dispreţul public pentru că nimeni nu judecă crima. Vinovaţi nu sunt ei, pastorii regimului de migrenă şi apă la genunchi, ci Administraţia care ne tot ameninţă cu zorzănitul cătuşelor şi nu o mai face o dată spre veşnica ei pomenire. Pe ce tărâm şi în ce loc, sprejurul e apreciat şi face voltă pe stadioane?
Micuţii dansatori pe sârma intreprinderii Sandu&Asociaţii nu au de unde să ştie cât de bravi au fost bunicii lor care au jucat contra a 5.000 de lei, preţul de atunci al unui medicament şi i-au stricat desculţi ploile lui Happel în marşul invincibilităţii. Nu are cine să le povestească. În aceea vreme, mahării de azi ai fotbalului românesc vindeau bilete pe la Scala sau schimbau valută printr-un colţ de Lipscani.
Ştie Piţurcă lecţia Coco Dumitrescu? Mai ştie cineva cine era Petschovschi? Cât de eleganţi şi de modeşti puteau fi învingătorii stăpânilor lumii? Păcat că asta aparţine spaţiului de poveste şi al memoriei generaţiilor care au strălucit prin tăcere şi performanţă. Nu mai sunt ochi să privească, nici urechi să audă vorbele lui Churchill care spunea că nu-şi bate niciodată capul cu noi strategii pentru că el se inspiră mereu din trecut.
Gazeta sporturilor, 6 mai 2005
Taguri: 1970, Ernst Happel, Fayenord, Jaap van Praag, lereter, Uta
