Medi și puiul de lăstun

Medi, cu ochiul sticlos şi clonţul ei mare cât veacul, trăncăneşte despre moarte şi viaţă puiul de lăstun aşteaptă lămurirea.

Ultimul jucător al Ripensiei a plecat puţin

Gheorghe Glisici, extrema stânga a juniorilor Ripensiei Timişoara, a plecat să reîntregească echipa celestă. A fost ultimul supravieţuitor al epocii când cluburile româneşti jucau de la egal la egal cu marile formaţii europene.

Italia sub zodia celor “5 stele”

Mişcarea “5 stele,” ultranaţionalistă, înfiinţată în anul 2009 de comediantul italian Beppe Grillo,  a obţinut ieri, conform Exit-Poll-urilor, 29% din sufragiile alegătorilor din cizmă.

Ruga lui Ezicăprar

Penalii scoate-i la raport, femeie, cu denunţuri scrijelite pe beţe de cort, adu-i ruşinaţi în lanţuri,

Cruduţa şi Marele Urs

Cruduța era un vrej în pădure. Licuricii și fluturii de noapte au vegheat-o. Unchiul Sam, stăpânul pădurii, a avut grijă ca ea să fie udată, tunsă, frezată și pregătită pentru ziua venirii Marelui Urs. Te-ai fi așteptat să i se citeşte

Nu plecaţi la şalău in Deltă fără gingirică!

baschetiPe braţul Sulina, once upon a time, Lev, fiul gazdei noastre de la Mila 23, cobora ceaunul în Dunăre pentru a ridica apă pentru borşul pescăresc. Furaţi de peisaj, jurnaliştii americani pe care-i însoţeam, erau să piardă momentul. S-au speriat. “Cum să mâncăm din ce a devărsat întreaga Europă?” Ca fiu de medic, i-am liniştit. Orice bacterie moare la 180 de grade Celsius. Şi am mâncat ostăşeşte. Bascheţii mei nu-s gigngirică.

Merg mereu cu plăcere la pescuit. Dar să şi revăd morile lui Mişu (ştim noi care), cormoranii, canalele, stufii verde-nourat şi să adulmec liniştea.  Elisabeth Zach, o jurnalistă de la New York Times de origine maghiară, deplângea într-o recentă ediţie “frumuseţea vulnerabilă a Deltei.” Citiţi aici. Dacă la descrieri e zeiss gagica, la text se cam contrazice. Ba vrea conservarea naturii, dar ea scrie despre resortul lui Singh, indianul investitor, cam mascată reclama, ba doreşte sălbăticie. Sigur că într-un ride-boat nici tăvălită nu putea fi de Vasile, cârmaciul. S-a dus pe canale, precum la shopping pe Vaczi Utca. Parcă o şi văd cocoţată pe tocuri cui. N-a înţeles că Delta nu are nevoie de salvatori în bungalouri şi de turişti care să treiere apele cu motoarele Thomson. Ci de cât mai puţini vizitatori. Măiestoasă e călătoria plaurilor şi acvaplanarea cormoranilor, nu gălăgia trupeţilor cu ghidurile roşii Michelin.

La ultima partidă de pescuit, aveam destinaţia Jurilovca. Loc uşor de ajuns cu maşina. După ce ne-am vizat permisele de pescuit la Administraţia Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării, la o cafea pe chei, Lia, o femeie bătând pagaia vârstelor, chelneriţă fiind, ne povestea despre preţul curselor. “Păi, depinde, poate fi 100 de Euro până după colţ cu şalupa sau un leu plătit la cursa de linie.” Cum, aşa am întrebat noi? Păi sunt fraieri veniţi de prin lume care vor rapid să vadă Delta, şi-n patru-cinci ore sunt isprăviţi. Ca să înţelegi Delta ai nevoie de măcar o săptămână, restul e fotografie la poarta Muzeului Ufizzi, cică ai fost şi tu pe acolo. Ai dat o bifă.

Permisul e 30 de lei pe un sezon şi mai plăteşti încă 30 pentru accesul în zonele protejate. La drum, VW-birjar!

casa valentinLa superba casă a profesorului Valeriu din Jurilovca (locul unde Bittner a lăsat în urma sa bitter-zone) ne-a aşteptat Nastia, vecina care-l încă îl mai consideră pe Patzachin fecior. Un om al locului ne-a adus trei feluri de peşte: crap, somotei şi biban. marius la ceaun

Numărul minim ca să iasă ciorba bună. Într-un ceaun de zece litri am fiert apa, în care am aruncat ceapa, legumele, 4-5 roşii, doi cartofi. Am lăsat la fiert vreme de un sfert de oră, apoi am adăugat bucăţi întregi. Vreo 3-4 kilograme. La lipoveni se acreşte cu oţet. În final verdeţurile au fost presărate.

În timp ce fierbea oala sub înflorescenţa lulelei turcului, am plecat în recunoaştere. Spre capul Doloşman încă e asfalt. În dreapta, un administrator al domeniilor piscicole ale lui Ivanov ne-a spus că nici nu  se prea prinde şi nici nu sunt locuri. Totul e ocupat.

pipa turculuiSprea lacul Razim, aproape de cetate, hurducăiau boxele unor tineri. Valurile erau prea mari pentru dat la peşte.

Ne-am întors în Port. Acolo, rechinii de uscat te îndeamnă la “mers pe canale sau la Portiţa.” Trei sutare, preţ fix. Noroc de un paznic la milos care ne-a povestit de canalul de la Sălcioara.

În buza dimineţii am plecat cu portbagajul plin de scule. Pe canalul de lângă via pusă pe bani europeni, dar cotropită de buruiana neoaşă. Drum de hârtoape. Uitasem că noaptea a plouat. Ne-am înnoroit pe la mijlocul drumului. Ţepenie de om. Am mers la pas să căutăm câteva pietroaie şi două scânduri. Cu greu le-am primit de la ponton. O oră ne-a trebuit să parcurgem patru kilometri. Când am ajuns, doi constănţeni aveau deja găleţile pline cu ştiuci. Cam mici pentru unitatea de măsură a Deltei.

crapalauPe Canalul 2 nu mergea la grund. Era prea multă vegetaţie. Am dat la plută. După ce-am momit, ne-a venit şi creştineasca plevuşcă. Apoi, lin, biban şi caras, toate la râmă neagră. Nu încercaţi cu bazaconii din comerţ. Cam patru kilograme de peştişori, plus ceva adus de localnici. Două kile jumate la 10 lei.

Cu minciocul am mai cules şi vreo zece plătici ameţite. Cică erau eliberate din plasă şi plecau în aval buimace.pescari

A doua zi, mai hotărâţi, am luat Portul în piept cu gândul de a merge pe Grindul Lupilor, unde am mai fost. 250 de lei. Lipovenii vorbeau ruseşte. I-am înţeles. Bănuiam că o să ne facă. Am zis da, dar nu a plecat barca decât după vreo oră. Înţelesem că suma nenegociată includea fără voia noastră şi plimbatul familiei lui Mirel, barcagiul. N-aveam ce să-i reproşăm. Acolo-i cartel. Un alt posesor de ambarcaţiune era supărat că nu l-am ales pe el. Ne ducea cu două sutare la “crucea” sau nu mai ştiu cum. Ştiam că e vremea de şalău. Cârlige aveam. Veniserăm pregătiţi. Inclusiv plumbi de 30-40 de grame. Dar nu ştiam că trebuie să dăm cu gingirică (acel peşte mic alb, alungit,  o verigă între plancton şi răpitori, ne spune Goagăl). Dar n-aveam de unde lua.   somotei

Cum mă temeam, ne-a lăsat pe un canal unde a vrut el, cârmaciul. E foarte important să mergeţi cu harta înainte şi să le spuneţi exact locul. N-a fost rău. Unul dintre colegi a pescuit prima oară în viaţă. Vreo câteva kilograme bune de roşioară, biban şi caras. La grund mai nimic. La plută te zăpăcea. Pe la 11,00 unul dintre noi a prins crapul. Nu cel mult visat. Unul de vreun kil jumătate. Apoi mi-a căzut mie un somotei. La râmă neagră. Altceva nu prea merge.

Unul dintre colegii mai pricepuţi a prins puişori de guvid. I-a agăţat uşor de coadă, pentru a mai rămâne vii şi i-a aruncat. A mers. Vreo zece-douăzeci de şalăi şi bibani. Eu doar după ora prânzului m-am gândit să prind puiet. Când credeam că va veni seara şi se vor arunca  a bicihir răpitorii, neam. N-au mai vrut la niciunul. Nici la undiţă. Aşa am adunat două sferturi de juverlnice şi am chemat “taxiul”.

Două zile de adrenalină şi lipovenisme.

Dacă mergeţi prin zonă nu rataţi Enisala, o cetate cu o privelişte care doboară din multe puncte de vedere Grecia mult buchincomuită.

 

 

Taguri: , , , , , , , , , , , ,

Articole asemanatoare

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.