Pentru că nu puteam pleca în Mexic fără ţoală, mi-am probat noua ţinută adecvată. Nu puteam să mă înfăţişez în faţa urmaşilor lui Montezuma decât în acord cu portul lor popular. E şi asta o formă de impostură. Dar când ţi-e drag ceva, preferi să te umpli de ridicol în faţa conaţionalilor tăi.
L-am citit pe Carlos Fuentes şi mi-am dorit nespus să pot realiza un interviu cu el. nu a mai fost să fie. A plecat în Teotihuacán pentru a depăşi condiţia de pământean. Acolo ştiu că nu-l va mărturisi pe Ignacio “Nacho” Flores, pentru că driblingurile sale fotbalistice nu-s totuna cu cele literare. Dar voi căuta naivitatea aztecilor care l-au crezut pe Magellan întruchiparea Zeului eliberator. Nu voi merge cu mărgele colorate. Nici nu voi căuta aurul ascuns. Mă voi bucura dacă pe muntele Machu Picchu voi putea înţelege înţelesurile ascunse ale unei lumi zidite în mit. Piramidele mi-au stârnit mereu nelinişti. E greu să le înţelegi dedesupturile tainelor, dar şi mai greu e să le simţi vulturilor semnificaţiile penajelor .
Mulţi rătăcesc fără să cunoască. Puţini cunosc dar se avântă. Ce-i Acapulco, fiesta, pancho, fără lumea precolumbiană? Un imens shit turistic. Nu merg cu ghidul roşu pentru a citi indicaţii rutiere. Vreau să înţeleg de ce se zice “oh. Mexic atât de aproape de SUA şi atât de departe de civiliziaţie…
Taguri: Carlos Fuentes, Ignacio “Nacho” Flores, Magellan, mexic, pancho
