mariusghilezan.ro

Neagu Djuvara îşi aminteşte cum prin anii 1969 apăruse şi în Niger curentul “nu ne vindem minele la străini”, pe vremea când era consilier al preşedintelui Diori Humani.  “Între timp în Niger apăruse o rază de speranţă. Nu numai findcă fuseseră nişte ani mai ploioşi, dar mai cu seamă pentru că, după ani de aşteptare şi de muncă grea, începuse să fie exploatată prima mină de uraniu din ţară, la nord de Agades, la locul denumit Arlit. Prospecţiunile începuseră demult, chiar din timpul colonizării, iar acum că se constituise o societatea majoritar franceză, excavaţiile şi lucrările de suprafaţă înaintau în ritm rapid. Aflasem că fuseseră învestiţi în lucrări şi în cercetări cinci miliarde de franci francezi. Când îi auzeam pe tinerii africani îndoctrinaţi de marxişti înfierându-i pe nemiloşii exploatatori străini, care jefuiau solul african de petrolul şi uraniul său, îi întrebasem de ce nu descoperiseră ei mai întâi petrolul şi uraniul  şi de ce nu investiseră ei acele zeci de miliarde – adesea riscate – care acum le aduceau bogăţie şi lor? ” Reaua-credinţă a propagandei marxiste altoite  apoi şi pe prostie o voi întâlni şi la noi, cu argumente tot atât de perverse.”

Neagu Djuvara mai povesteşte că încă din primii ani veniturile bugetare ale Nigerului sau cvadruplat, s+au construit şcoli, spitale, drumuri s-au luat credite externe.

La o vizită efectuată la una din mine s-a bucurat ca un copil, mărturiseşte în carte.

Distinsul gânditor român nonagenar face un arc în timp între Nigerul anilor 1970 şi România zilelor de azi. Până şi africanii au fumat astfel de “revoluţii” cu mult înaintea imberbilor hipsteri de azi. De unde şi zicala: “în teatrul lumii doar actorii se schimbă, mereu se joacă aceeaşi piesă.”

(Neagu Djuvara – Amintiri din pribegie, Ediţie aniversară, Humanitas, 2012)