Churchill avea o vorbă: “Învață istoria. În istorie sunt toate tainele politicii.” Poate că Dragnea a citit mai mult decât a spus….

Sfârşitul Republicii l-a găsit la conducerea statului roman pe Augustus, cel care s-a autoproclamat Princeps (cel dintâi), fără a avea o legitimitate. Aşa a decis să-şi înfiinţeze propria legiune, formată din bărbaţi puternici, alogeni, în stare să-i apere Suveranitatea. Pentru că nu putea instaura dictatura militară, i-a deghizat pe pretorieni în civili, capabili să adune informaţii din plebe şi să provoace diversiuni, toate menite să protejeze măreţia uzurpatorului. Se întâmpla în anul 38 î.Hr.

Deşi proveneau din soldaţi obişnuiţi, cu ajutorul Împăratului s-au transformat într-un corp de elită. Erau de trei ori mai bine plătiţi decât legionarii. Şi ieşeau la pensie cu privilegii mai mari, după 12 ani de activitate.

Augustus le-a creat şi posturi de prefecţi. Toţi i-au fost loiali “celui dintâi”.

Uşor, uşor ambiţiile de putere ale armatei paralele creştea.

Statul paralel are astfel o ancoră istorică înainte de Hristos.

———————————-

„Sunt eu păzitorul fratelui meu?”

Aceasta este o întrebare foarte cunoscută în Sfânta Scriptură dar nu se știe care a fost răspunsul lui Dumnezeu. Si aceasta din cauză că El niciodată nu a răspuns.

———————————————————————–

Calvarul dominaţiei pretorienilor a început în timpul domniei lui Tiberiu, obligat să se retragă pe insula Capri. Prefectul Sejanus s-a dovedit „personajul veninos” din memoria antică. Extrem de perfid şi de abil, a manipulat armata, astfel încât portretul său era asociat împăratului din exil. A fost primul care s-a amuşinat în treburile politice şi a ordonat primele crime împotriva membrilor familiei imperiale, pozând într-un mare apărător dinastic. Totuşi, Senatul a avut puterea să-l condamne pe uzurpator la moarte.

După execuţia acestuia, Tiberiu ar fi trebuit să limiteze puterile prefecţilor pretorieni, dar n-a făcut-o.

Succesorul lui Tiberiu, Caligula, încă de la început a încercat să verifice loialitatea gărzilor pretoriene. Nu s-a convins în urma linguşelilor prefecţilor. I-a ironizat. A încercat să se debaraseze de puterea prea mare a personajului veninos, întrupat în prefect. N-a mers. Cel din urmă cu abilitate a dat o lovitură de stat. L-a ucis pe Caligula.

După moartea celui de-al treilea împărat roman, Senatul n-a avut candidat. Unii dintre pretorieni l-au găsit după o perdea pe bolnăviciosul Claudius, unchiul lui Caligula. L-au susţinut din umbră şi a ajuns Împărat.

Pentru a nu sfârşi ca nepotul său, a încercat să limiteze puterea ascunsă a gărzii pretoriene prin oferirea de cadouri şi de beneficii. Nu a rezolvat situaţia. Ce a urmat?

După moartea lui Claudius (prin mijloace naturale sau prin otrăvire), Nero a ajuns la putere, dar a păstrat tradiţia oferirii de privilegii pretorienilor. Deşi mic la stat, se fălea prin garda sa de gealaţi. Aşa se considera mai puternic. După moartea prefectului Burrus, lacomii ce l-au urmat au încercat să-l discrediteze pe împărat, fiind cei care au incendiat Roma şi au acuzat creştinii conduşi de Apostolul Pavel că ei ar fi piromanii. Prin influenţele lor, i-au trimis pe creştini la moarte.

Ce a urmat?

Nero, cunoscut pentru cruzimea sa, mai mult promovată de “apărătorii” săi din gărzile pretoriene, a dejucat un complot organizat de prefecţi. Trei ani au convieţuit. Lăcomia privilegiaţilor era prea mare şi l-au trădat pe împărat, recunoscându-l pe răzvrătitul Galba ca nou împărat.

Uzurpatorul nu i-a cinstit pe trădători, nu le-a mai dat donaţii, precum predecesorii săi. Rapid, Junta începutului de mileniu s-a răzbunat. Prefecţii pretorieni au început propaganda contra împăratului, afirmând că acesta este un egoist şi nu merită să mai stea pe tron.

După dispariţia lui Galba, au urmat optzeci de ani de linişte. În care pretorienii au mimat că nu se mai amestecă în politică. Traian, cuceritorul Daciei, i-a urcat pe bodyguarzi până şi pe Columnă, în semn de omagiu şi pentru loialitate. Pe timpul lui Commodus, “apărătorii” au sesizat slăbiciunea acestuia pentru huzur şi lene. Prefecţii au domnit în locul său. Iarăşi, pofta ancestrală de sânge le-a revenit eroilor din poveste. Au organizat asasinarea Împăratului.

Până la reformele lui Diocleţian şi Constantin, pretorienii au făcut jocurile la vârf timp de trei secole. Au uzurpat tronuri, au ucis împăraţii şi aleşii, au slăbit puterea Senatului, a armatei tradiţionale, ducând la sărăcie şi dezastru.

După scoaterea lor pe tuşă, s-au dedat la ce au ştiut tot timpul să facă: jafuri, minciuni şi crime.

Se poate spune că Garda Pretoriană a dus la căderea Romei.

O simplă asemănare cu ce fac băieţii din statul paralel e, nu zici, doar o pură întâmplare?