mariusghilezan.ro

“Programul ARHEOLOGIC din cadrul Programului Naţional de Cercetare  “Alburnus Maior”de la Roşia Montană respectă standardele în domeniu şi este cel puţin comparabil cu alte proiecte majore din Europa”, a spus-o David Jennings, expert al Oxford Archaeology, companie care a gestionat proiectul de 15 milioane de euro de descărcare arheologică de pe noul teren al aeroportului Heathrow din Londra. Asta înseamnă că specialiştii români coordonaţi de Muzeul Naţional de Istorie a României se pot compara cu cei de la British Museum? În paradigma lucrului făcut, Da. Şi aici, ridici pălăria în faţa unei bresle care nu se bucură nici de antene, nici de prim planul vieţii politice.

Jennings a povestit recent la Alba-Iulia ce probleme au avut şi ei cu cimitirul uitat de rude şi de vreme din spaţiul subteran al viitoarei piste aviatice. Brusc, moştenitorii s-au trezit că revendică osemnitele, celor părăsiţi în negura vremii. Mai mult, au cerut şi despăgubiri de la companie.

La Roşia Montană s-a investit până acum o sumă comparabilă cu cea din regiunea de dezvoltare a aeroportului londonez de faimă în cercetare arheologică şi conservare a patrimoniului. Noroc că urmaşii ilirilor nu mai sunt printre grupurile minoritarilor din Parlament, că s-ar fi trezit şi ei jelitori cu oarece pretenţii financiare. Aşa cum am mai spus, doar urmaşii dacilor au ceva pretenţii. Dar şi aceştia nu prea au ce revendica. Nu exista la Roşia picior de dac.

Jurnalistul Radu Pircă i-a luat lui Jennings un interviu:

Puteţi să ne explicaţi, pe scurt, cu ce se ocupă Oxford Archaeology?

O. A. a fost înfiinţată în Marea Britanie, ca o organizaţie cu scop educaţional finanţată prin donaţii. Domeniul nostru de activitate este protejarea patrimoniului cultural şi a descoperirilor arheologice, implicarea publicului larg în arheologie şi întreprinderea de săpături arheologice. Legislaţia britanică a preluat un model internaţional, european, cel al Convenţiei de la La Valetta, care spune că “poluatorul plăteşte”, deci că dezvoltatorul trebuie să plătească pentru impactul pe care îl are activitatea sa asupra mediului. Siturile arheologice sunt incluse în această definiţie. Ca urmare, cea mai mare parte a muncii noastre constă din realizarea de săpături arheologice pentru dezvoltatori înainte ca aceştia să înceapă lucrările de construcţie, de dezvoltare a infrastructurii etc. În aceasta constă cam 90% din activitea noastră.

Şi restul de 10%?

Din cercetare, care este finanţată de stat, dar şi de alte ONG-uri. Deci suntem şi o instituţie de cercetare şi cam o zecime din fondurile noastre provin din acest domeniu.

Care este situaţia arheologiei preventive în ţara dumneavoastră, comparativ cu arheologia planificată, finanţată de la buget?

E greu să estimezi dimensiunile “pieţei de arheologie”, dar în Marea Britanie probabil că undeva între 100 şi 120 milioane de lire sterline pe an sunt cheltuite pe săpături arheologice plătite de dezvoltator. Statul, pe de altă parte, alocă nu mai mult 3 milioane de lire, poate chiar mai puţin de când a început criza. Deci cea mai mare parte a fondurilor vin de la dezvoltatori. Statul şi-a retras finanţarea pentru săpăturile planificate în afară de cazuri excepţionale, dar e vorba de situaţii foarte rare, în general apelează la principiul “poluatorul plăteşte”.

Mai există o formă prin care totuşi statul finanţează arheologia, chiar dacă nu în mod direct: de pildă, atunci când o companie trebuie să întreprindă construcţia unei autostrăzi şi statul e cel care, în ultimă instanţă, suportă toate costurile. Chiar şi în asemenea situaţii, noi totuşi lucrăm pentru un dezvoltator privat, deci banii vin indirect de la stat.

Din experienţa dumneavoastră, care e trendul în alte ţări? Putem spune că ne găsim în epoca de glorie a arheologiei finanţate din bani privaţi?

Cu siguranţă a fost, cel puţin până la criza financiară. Franţa[R1]  a cunoscut o adevărată explozie a acestui gen de săpături arheologice, la fel şi Irlanda, dar şi Marea Britanie sau Olanda. Practic, oriunde se aplică principiul “poluatorul plăteşte” acesta duce la o creştere enormă a numărului de săpături arheologice.

Dar nu există riscul ca din această cauză sume mari de bani să se concentreze pe cercetări arheologice de importanţă mai degrabă redusă, în vreme ce situri importante sunt ignorate pentru că nu se găsesc pe traseul unei viitoare autostrăzi sau în locul unde urmează să se înalţe un mall?

E foarte greu de spus. Există această critică la adresa arheologiei preventive, că agenda ei este stabilită nu de importanţa potenţialelor descoperiri cât de unde urmează să se construiască şi există o controversă în acest sens. Unul din cele mai interesante răspunsuri la această critică e că în felul acesta ajungi să sapi în locuri unde în mod normal nu ai săpa. De exemplu,  în Marea Britanie în anii ’50 multe zone din preajma Oxford-ului erau extrem de bine cercetate arheologic pentru că profesorilor de la universitatea din oraş le era uşor şi comod să ajungă la ele. Cred însă că în ultimă instanţă acest lucru e bun pentru arheologie. Sigur, există la o ora actuală şi o dezbatere de genul “cât de important e să mai excavăm încă un sit din Epoca Fierului în sudul Angliei?” şi aceasta e o discuţie importantă asupra valorii ştiinţifice a descoperirilor şi a tipului de cercetare care este promovat. În general, însă, săpăturile preventive sunt extrem de utile şi marile provocările cu care ne confruntăm sunt altele, de pildă ce faci cu ceea ce ai descoperit

Asta mă pregăteam să vă întreb, dacă există finanţare şi pentu etapa post-săpătură.

În Marea Britanie suntem foarte norocoşi, deoarece Convenţia de la La Valetta e interpretată în sensul în care dezvoltatorul trebuie să plătească chiar şi pentru publicarea materialului arheologic. În Franţa, etapa post-săpătură e acoperită financiar tot de dezvoltator, cu excepţia publicării efective – raportul de săpătură trebuie depus în şase exemplare la autorităţile culturale locale şi asta e tot. Când am lucrat în Irlanda am constat că acolo finanţarea pentru faza post-săpătură era minimă şi ca urmare majoritatea descoperirilor rămâneau nepublicate

Ce crede mass-media despre această epocă de înflorire a arheologiei preventive, dat fiind că aceasta înseamnă, în fond, că până la urmă ceva va fi distrus?

În general, în Marea Britanie lumea are o atitudine pozitivă faţă de acest tip de arheologie, probabil şi datorită faptului că e popularizată prin programe TV. Nu am auzit prea multe critici din partea opiniei publice. De fapt, cea mai dificilă etapă e ca atunci când chiar descoperim ceva interesant să convingem dezvoltatorul să permită şi accesul publicului. Multe companii se tem că asta ar duce la reacţii negative ale oamenilor, de tipul “ne distrugeţi trecutul ca să construiţi asta”. În realitate, de fiecare dată când am reuşit să convingem dezvoltatorii să deschidă situl pentru public pentru scurt timp, chiar şi o zi, am văzut că oamenii vin cu miile şi înregistrăm doar reacţii pozitive din partea lor.

Ce ne puteţi spune legat de Roşia Montană – şi mă refer atât la descoperirile arheologie cât şi la implicarea companiei private canadiene în partea de patrimoniu? Cum vi se pare ce aţi văzut aici?

Am realizat un audit pe această parte şi ceea ce pot spune mai întâi este că eu cred că cercetarea arheologică a fost făcută extrem de temeinic aici. În momentul în care te uiţi la proiectul pentru patrimoniul de la Roşia Montană, te impresionează în primul rând dimensiunea a ceea ce urmează să se facă, dar şi faptul că au fost respectate extrem de atent toate procedurile şi înainte de a se trece la săpătura propriu-zisă. Privind din exterior, ca arheolog, dar şi raportându-mă la convenţiile internaţionale, recunosc aceste proceduri ca fiind corecte şi ca fiind parcurse temeinic, fără a se sări peste vreo etapă. Problema cu multe proiecte, mai ales cele foarte ample, este că încep discuţii de genul “Ce veţi conserva in situ? Vă veţi schimba planurile pentru a evita distrugerea unei părţi dintr-un sit arheologic?” Dacă ne uităm la proiectul Roşia Montană, e clar că şi aici s-au pus astfel de întrebări şi marele public pare a avea impresia că totul va fi distrus pentru a lăsa loc exploatării miniere, or e clar că nici nu se pune problema. Ca auditor, desigur că trebuie să analizezi fiecare situaţie – de ce dezvoltatorul alege să păstreze sau să sacrifice o parte a sitului. În cazul Roşiei Montane, am constatat că aceste decizii au fost luate pe baza unor motive ştiinţifice extrem de serioase şi nu cred că pot fi contestate în vreun fel de cineva din domeniul patrimoniului.

În ceea ce priveşte punerea în aplicare a programului ştiinţific, aceasta e în acord cu ceea ce la nivel internaţional se consideră “best practice”. Cred de altfel că proiectul este excepţional tocmai în acest context al finanţării cercetării de către un dezvoltator privat, care şi-a propus un volum enorm de muncă pentru a pune în valoare patrimoniul cultural al Roşiei Montane. De fapt, extrem de rar, chiar şi în Europa, poţi găsi o asemenea investiţie în patrimoniu.

La fel de impresionant mi se pare şi faptul că dezvoltatorul e dispus să investească în programe de cercetare mult mai ample, la scară naţională, 70 de milioane de dolari. Sigur, va fi o negociere cu statul referitor la destinaţia acestor sume de bani, dar o contribuţie financiară de un asemenea ordin e absolut impresionantă. Nu mă pot gândi la niciun alt proiect care să fi acceptat în urma discuţiilor cu guvernul ţării respective să-şi asume un asemenea angajament în domeniul cultural, e extrem de neobişnuit.

În opinia dumneavoastră, e mai bine ca Roşia Montană să fie săpată acum, chiar dacă uneori în cadrul unor săpături arheologice preventive, sau ar fi de preferat să o lăsăm în pace şi să aşteptăm ani sau decenii până când ştim vom fi destul de bogaţi ca să nu sacrificăm nimic.

Răspunsul e complex. Mai întâi, că arheologia în asta constă, să nu laşi lucrurile în pace, fiindcă atunci nu mai descoperi nimic nou, arheologia nu mai progresează, nu ne îmbogăţim în niciun fel cunoaşterea asupra trecutului. Dacă punem lucrurile într-un context mai amplu, cel al mineritului roman în întreg Imperiul, vedem că acesta este de fapt un domeniu slab explorat. Există efectiv sute de situri cunoscute ale unor mine din perioada romană. Foarte puţine dintre ele au fost săpate de arheologi cât de cât temeinic, cum s-a întâmplat aici, la Roşia. Beatrice Cauuet mi-a confirmat şi ea ceea ce bănuiam înainte să vin aici, şi anume că aceasta trebuie că este cea mai serios cercetată mină romană. Până la urmă, realitatea e că aveţi finanţarea aici şi acum, în prezent. Asta în vreme ce, fără proiectul Roşia Montană, regiunea e extrem de săracă iar patrimoniul tinde să nu reziste prea bine în condiţii de sărăcie extremă. Sigur, ce se găseşte în subteran probabil că s-ar conserva fără probleme şi în continuare, în lipsa altor elemente  (inundaţii, seisme). Patrimoniul arhitectural, în schimb, e deja în stare foarte proastă iar ideea că minele vor rezista o vecie dacă le lăsăm în pace e greşită.

Cum ar fi primit un proiect ca Roşia Montană în Marea Britanie?

Privind din perspectiva patrimoniului şi judecând pe baza calităţii săpăturilor arheologice care se fac la Roşia, aş fi absolut uimit dacă în Marea Britanie un astfel de proiect ar avea parte de ceva cât de cât asemănător cu publicitatea negativă de care proiectul ar parte în România. În plus, pe baza  experienţei mele – şi am lucrat în câteva proiecte foarte mari în Marea Britanie – aş spune că în ţara mea ar fi imposibil ca un patrimoniu precum cel de la Roşia să împiedice un proiect de o asemenea amploare să demareze şi să continue. Principala problemă care s-ar pune în Marea Britanie ar fi să existe siguranţa că patrimoniul e analizat de specialişti şi că valorile de patrimoniu sunt complet înregistrate în cazul în care urmează să se distrugă. Din experienţa mea de 20 de ani în domeniu pot spune că marile proiecte cu un impact enorm asupra economiei unei ţări se împiedică foarte rar în chestiuni legate de patrimoniu şi în general soluţia e ca acest patrimoniu să fie înregistrat înainte de distrugere sau, dacă se poate, impactul proiectului să fie redus prin reproiectarea sa[R2] , ceea ce se şi întâmplă aici, la Roşia.