Pe la Geoagiu mi-a urcat un cosaş în maşină. Nu era un ţăran cu miros de ţarină, doar ruda greierească a lăcustei. S-a plimbat cât s-a plimbat prin maşină dar la un moment dat s-a urcat pe bord. Cu antenele lungi şi privirea tâmpă, m-a urmărit îndelung. ce era să fac? Să tac? Dacă tot îmi ţinea companie, i-am povestit despre autostrăzile europene, cum nu l-ar fi zgâlţâit gropile, cum fetele sunt zâmbitoare, iar câmpurile mai pline de clorofilă. Mi-a zâmbit cu rânjet de insectă. Nu ştiam căt înţelegea, dar stătea nemişcat. Semn că la noi nu sunt numai codrii verzi de brad şi câmpuri de mătase (rima cu sărăcia-n casă, n-am spus-o), ci şi cosaşi călători. A trebuit să vină o staţie de benzină ca să mă părăsească ciudat. Ceva nu i-a priit. Oricum poveştile mele se cam terminaseră, odată cu ţiuitul telefonului. Cred că acela a fost momentul de deranj pentru vieţuitoarea ascultătoare.