E toamnă. Gradele scad în termometre. Cum ar fi să deschizi ferestrele fără să intre frigul? Simplu. Baţi la uşa atelierul din strada Doamnei al Celei Neamţu sau mai simplu, intri în Galeria Dialog a Primăriei Sectorului 2. Tapiseriile acestui mare artist, contemporan cu noi, fac posibilă comunicarea, fără să te zgribuleşti. Doar să te simţi mai înalt decât vremurile mici.
Recent am bătu
t şi eu la uşa galeriei. Apo am îndrăznit, cu verva jurnalistică, să-i deschid, la Balcic pe o terasă, sufletul. Omul care urzeşte iţele lânei, este un laic al credinţei că binele şi frumosul convieţuiesc doar sub bolţi albastre. O consecvenţă inspirată din arhitectura sufletului, altfel nu-mi explic înălţarea. Dar şi pofta de zbor.
Plecată în lume din Piciorul lupului, o comunitate aproape de Iaşi, n-a ajuns să-şi ridice medalia de aur de la Grand Palais, nu din cauza deficienţei locomotorii (la opt ani i s-a amputat piciorul, în vreme de război), ci din schilodirea bugetului culturii de către nevolnicii politicii româneşti. Câţi din Palatul Victoria ştiu diferenţa între o carpetă şi o tapiserie rafinată? Toţi atât de mulţi câţi bogătani ai tranziţiei mai recunosc că nu demult au dat jos Răpirea din Serai pentru a urca trofeele samavolnicelor lor vânători.
Cela Neamţu e mai cunoscută la Trienalele de la Lodz, de la Tournai, Bienalele de la Laussane sau prin sediile NATO de la Bruxelles. decât la Bucureşti. Pe ea o ştie şi o apreciază marele coleţionar Johannes Ross. Lucrările ei sunt în mari muzee ale lumii. Pe timpuri, îmi povesteşte, oarecum cu regret, o consultau arhitecţii de la noi din ţară. Acum nimeni nu mai întreabă de vreo colaborare aici în România.
La un moment dat, şoferul unui îmbogăţit al neamului s-a declarat dezamăgit la livrarea “mărfii”. El venise după tapiserii, nu după covoare.
Pentru a o consola, eu zic că mahării tranziţiei nu caută arta sa pentru că prea mulţi dintre ei au complexul carpetei.
Taguri: cela neamţu, complexul carpetei, ferestre albastre, Grand palais, ierihon, sanctuary, tapiserie
