mariusghilezan.ro

Aş fi vrut să fiu măcar un strop de ploaie deasupra Tamisei la Jubileul de Diamant, dacă nu jocheul violet din derby-ul de pe Epson.  Ce mult mi-aş fi dorit să picur solemn la picioarele Reginei. Să fac o reverenţă demnităţii. O clipă. Şi apoi să mă resorb loial în iarbă. Să nu mă mai satur închinat, dar pasager pe Royal Britania. 

Fără privilegiul de a fi o particulă de decor, m-aş fi mulţumit măcar cu travaliul aplauzelor de la peluza malurilor decorate în uniforme de paradă. Să ridic steagul, să-mi ating cu privirea legătura dintre neamul meu şi Dumnezeu. Să fiu spectator al celui mai impresionant balet de veliere de la Charles al II-lea, încoace. Mi-ar fi plăcut să iau  parte la bucuria imperiului. Să ard, precum un felinar de şoapte de la Tonga, din Pacific, până la Londra, în cinstea Reginei. Să fiu martor al unui ritual care nu se încheie niciodată. Dinastia e sigiliul, dar şi garanţia că tot ce e suveran nu poate fi biruit niciodată. Cât de pios aş fi îngenunchiat în St Paul la coborârea Duhului Sfânt şi cât de tonic aş fi încremenit de uimire. Ce minune, să fii contemporan cu regina Elisabeta a ll-a?

Dar nu am reuÅŸit. Rămân cu visul de a cânta măcar o dată, ultima dată pe Wembley, alături de zeci de mii de suflete, ridicând la cer: “God save the Queen!” Poate mă va auzi ÅŸi pe mine Dumnezeu.

Dar ce nenoroc să fiu al altei lumi.