mariusghilezan.ro

Cred că am depăşit limita suportabilului. Peste o sută de injurii pe zi. Celor care mă acuză şi mă jignesc le aduc aminte că nu am făcut niciodată jurnalistică de birou, că am stat în 13-15 iunie 1990 pe străzi alături de mineri, am scris la patru ziare atunci, am realizat prima mea corespondenţă la BBC World Wide live, la doar câteva zile am fost primul ziarist român  care a coborât în şut la Lonea, după ce Miron Cozma m-a ameninţat, am suferit, dar am crezut că şi minerii sunt oameni. Şi ei pot fi manipulaţi. Mergeţi şi căutaţi prin arhivele ziarelor şi atunci veniţi să aruncaţi blamul asupra mea.
Ca o anecdotă de scos ridurile, la coborârea mea în mina de la Lonea, am primit instructajul necesar de la un inginer minier, parcă Constantin îl chema, dar a uitat un mic amănunt.
După vreo şase ore de discutat cu minerii în adâncuri şi de mici/mari sperieturi datorate trosniturilor cadrelor de lemn, am găsit un loc de aerisire şi am dat să scot pachetul de ţigări din buzunar. Voiam să-mi aprind una. Inginerul şi şeful de lucrări au încremenit. Putem exploda. “Aici este gaz metan”, mi-a spus unul dintre ei. “Dar nu miroase”, am sărit eu. Aşa am aflat că gazul în stare naturală nu are miros.

Am scris sute de articole şi reportaje despre viaţa minerilor. Aşa că vorbesc în cunoştinţă de cauză. Le ştiu viaţa, obiceiurile, dar şi sudălmile. Cu greu am oprit câţiva mineri în vara anului acesta să nu o ia pe sus pe o piţipoancă din gaşca ecologistă.
Mergeţi, dragi contestatari ai mei, măcar o dată într-o mină şi apoi ridicaţi piatra.