mariusghilezan.ro

S-a stins Radu Vasile, singurul premier care s-a rugat de mine să iau funcții în cabinetul său. N-am vrut. Am preferat să stau la distanță de orice misiune politică. L-am îndrăgit nespus pentru modul său hâtru de a privi guvernarea.

L-am cunoscut prin anii 1992, sus, în secretariatul general al PNȚCD. Era altfel decât liderii vremii. Jovial, pus pe șotii, un om hotărât. Ce-i în gușă îi și-n căpușă. Expresia îl caracteriza de minune. Trebuia să fie prim ministru al României încă din 1996, dar gura bate… Când  a murit Coposu, în noiembrie 1995, l-a pus dracu să dea un interviu Antenei 1. Atunci a afirmat că  ”de abia acum vom rediscuta candidatura lui Emil Constantinescu la președinție.” Eram în spatele camerei și în fața lui. I-am făcut semn în chip de shut-up.  După ce au plecat ziariștii, m-a întrebat:”iar am spus vreo prostie?” ”Tocmai ți-ai pierdut funcția de prim-ministru!”, i-am replicat. ”Emil nu te iartă!” Și nu l-a iertat. A inventat formula Ciorbea, pentru a da o dublă lovitură: una că îl scotea pe fostul primar al capitalei din topul popularității (niciodată un primar general sau vreun om politic n-a mai avut 72%, cotă de încredere) și l-a plasat pe locul incomodului Radu Vasile. Așa l-a scos pe premierul desemnat din cursă. Radu a așteptat. O criză provocată de prietenul său Traian Băsescu l-a dărâmat pe Victor Ciorbea, cel care a reușit să scoată țara din dezastrul Bancorex și al datoriei publice, lăsate de Uica Văcăroiu. ”Grupul de la Brașov”, condus de Sorin Lepșa și de Ionuț Gherasim, l-au propulsat în poziția de unic candidat la fotoliul de premier. Emil Constantinescu n-avea cum să înfrunte forța parlamentară de atunci a PNȚCD. Cu nodul în gât, l-a acceptat pe poziția de șef al cabinetului pe vrednicul său rival, Radu Vasile. Noi cei apropiați lui, știam că nu dădea doi bani pe președinte. A avut un conflict mocnit cu șeful statului, dar era sprijinit de aripa talibană a PNȚCD. Liberalii erau, ca și acum, pe nicăieri. Piua a doua sau a treia în guvern. Nu puteau crâcni.

Pe vremea mandatului său, eram omul care ținea legătura cu puternicul grup european PPE. Nici pe puternicii Europei nu se baza. Și-a urmat steaua lui. Avea o încredere nebună în Traian Băsescu și în grupul său.

Într-una din zile, i-am adus delegația Krupp, după lungi eforturi. La nivel de top management. Știam forța acestei mașini de război germane. Erau interesați să cumpere Sidex Galați, acolo unde era Petrișor Peiu, unul dintre oamenii săi de încredere, președinte al CA. La un moment dat, s-a scuzat că trebuie să lipsească un pic. I-a lăsat pe marii manageri ai industriei germane în cabinetul său. Televizorul era deschis. Într-un anumit cadran orar al zilei, unul dintre oficialii Krupp l-a zărit în tribuna oficială pe stadionul Progresul. Ca la un semn, au împachetat toate hărțile și planurile și duși au fost. Când s-a întors, l-am întrebat de ce a făcut acest gest? “Păi, ești nebun? Nu știai că de privatizarea SIDEX se ocupă Emil?” Nu cunoșteam, pe atunci, cum erau împărțite sferele de influență executive, nici că președintele are atribuții în acest sens.

Am plecat cu coada între picioare. La un moment dat mi-a spus că nu are om la ”Adopții” și trebuie să preiau funcția de secretar de stat. I-am replicat pe același ton: :”Ești nebun? Vrei să mă duc singur la pușcărie pentru trafic de ființe umane?” Atunci, l-am recomandat pe Kala Popescu.

Am ținut permanent legătura cu el, în calitate de șef al biroului de presă al PNȚCD.  Mă certa permanent că nu vreau să mă implic în echipa sa. Ținea mult la mine, deși la început mă credea din gașca lui Opriș. Nu a existat vreo problemă la care să am soluții și să nu mă asculte.

La un moment dat s-a lăsat de fumat. Ne-a spus că a descoperit un infarct, dar să nu spunem la presă. S-a dus să se opereze în Israel. Ne-a rugat să ascundem de ochii media acest lucru. Nu suporta să mai fumăm la el în birou. I-am replicat odată: ”dar ce acum ești lupul moralist?”

Două lucruri mari s-au întâmplat în timpul mandatului său: Vizita Papei Ioan Paul al ll-lea și sângeroasa mineriadă de la Costești. Și acum îmi reverberează în minte râsul său batjocoritor, când ne-a povestit cum Emil Constantinescu, om care nu a făcut armată, a cerut în CSAT să se dea bătălia cu minerii în câmp deschis, cât de naiv era Milu…

Ani de zile am tot stat pe capul lui să-mi spună ce Ordin de elită de la Vatican i-a mijlocit vizita la Papă, când l-a invitat la București. Nu mi-a făcut destăinuiri. Nici de unde a primit ”lumina”. Era Opus Dei? Așa cum nici despre Pacea de la Cozia, n-a suflat o vorbă. Era un mucalit. Un geniu al gestionării crizelor. Un farsor în relațiile cu jurnalistele, le seducea și apoi le lăsa.

Țin minte faza cu demiterea sa. L-am rugat să-mi dea mie imensa plantă din cabinetul său. M-a refuzat. ”O iau eu!” I-am răspuns, în glumă, că te dau pe mâna presei. Și palmierul a dispărut.

Ținea foarte mult la Adriana Săftoiu. După ce nu a mai fost prim ministru, consiliera sa de suflet a rămas pe dinafară. L-am rugat să intervină pentru ea la Băsescu. Doar după două săptămâni de insistențe ale mele a făcut-o. Aud acum că înainte de a muri a cerut sprijin de la Cotroceni pentru rezolvarea problemelor sale de sănătate. Ușile i s-au închis. Pentru totdeauna.

Când în 2008 a aflat de cancerul la colon, s-a reapucat de fumat. I-am reamintit cum ne scotea cu țigările afată. ”Acum, pentru mine, ce mai contează. M-am temut că mor de infarct, și m-am trezit cu boala asta incurabilă. Oricum voi fi terminat!” Probabil a fost ultima mea discuție purtată cu un om mai mare decât epoca sa.

Aud că Tudor e pilot la Tarom și că fratele lui e un Mischiu rătăcit într-o bancă. Nu și-a trimis copiii în străinătate, precum Emil Constinescu cu plozii prin Thailanda. Un mare român. S-a stins.

Dumnezeu să-l odihnească!

Sper să nu mai chiulească de la BCCC-urile din cer.