mariusghilezan.ro

Unii ascultă colinde, alţii corul ultraşilor. Chestiune de semantică muzicală. Dar e totuna.
Din bătrâni a rămas obiceiul de a umbla cu capra, cu ursul. Piţărăii sunt primii vestitori ai naşterii Domnului. Ultraşii, ai spiritului colectiv.
Colindele au o funcţie ritualică, aceea de urare pentru fertilitate, rodire şi bunăstare. Cântecul tribunelor, fenomenul ultras, este colindul modern. Mesajul versurilor e tot despre rodire, bunătate şi belşug de puncte.

În preajma sărbătorilor, precreştinii şi apoi creştinii se bucurau împreună. Fericirea poate fi ascunsă în lucrurile mici. Teribil de mici. Şi atunci punerea în scenă a unui eveniment sacru sau a unui mit de ce să nu poate fi încărcat cu valoare simbolică?

Colindul este un ritual. Ritualul vine din latinescul ceremonie. Bucuria sărbătorită împreună are rădăcini precreştine. Ulterior au apărut bisericile şi rugăciunile. Deci, ca să fim înţeleşi ultras e un ritual. Eliberarea profanului de sacru nu e disfonie.

Ultras, prin funcţia sa simbolică, este ritualul modernităţii.

Gustave le Bon a explicat cel mai bine, la începutul secolului trecut, de ce individul se reintepretează în comunitate. El a dat valoare sufletului colectiv, chiar dacă nu era un exeget al bisericii.

Pentru mulţi adulţi copiii sunt buni la piţărit, dar nu şi la galerie.

Toţi am fost teribilişti la tinereţe. Am negat şi renegat. Ne-am unit şi am sperat. Mulţi l-am întâlnit pe drum, undeva pe Dumnezeu, măcar o dată în viaţă. Alţii, niciodată.

Oricum la bătrâneţe toate curvele cântă în corul bisericii.

Aşa că fiecare cântă şi colindă ce poate. Eu mă bucur de ambele. Fără interdicţii.