mariusghilezan.ro

98 de ani de la naşterea lui Ion Raţiu. Un om de poveste. Un gentleman. Îmi amintesc culorile pastel ale papioanelor sale colorate şi gazeta condusă de febleţea lui Doina Bâscă. Rămâne în memoria timpului cu preluarea şi adaptarea celebrei zicale a lui Voltaire: “Nu sunt de acord cu părerile tale, dar voi lupta până la moarte pentru dreptul tău de a le spune”. Ion Raţiu: “Voi lupta până la ultima mea picătură de sânge, pentru ca tu să ai dreptul să nu fii de acord cu mine.” Superb. Un bătrân de poveste.

A coborât din lumea lorzilor pentru a candida în România sa natală. Vroia să fie preşedinte. Promitea pârtii de schii şi piscine românilor care nu doreau aşa ceva. A venit prea devreme pentru poporul român şi a plecat prea târziu pentru a fi un erou.

Nu eram printre cei apropiaţi domniei sale. Cu toate acestea, m-a invitat în 1999 să preiau conducerea ziarului “Cotidianul”. Recunosc că am cerut o sumă cam mare pentru vremea accea. A acceptat, în schimb, Ion Cristoiu, la vremea aceea dat afară de la Bulina roşie.

Îi port un viu omagiu pentru că a adus starea de demnitate Parlamentului României. E de neimaginat vreo istorie a parlamentarismului românesc fără figura sa sobră atunci când forul suprem era luat cu asalt de mineri.

Astăzi Fundaţia Ion Raţiu i-a acordat marele premiu lui Cătălin Tolontan. Ce credeţi că a făcut cronicarul sportiv? Şi-a tras pantaloni roşii, să fie în acord cu fistichiul cosmopolit al memoriei marelui fruntaş, înţeles prea puţin de contemporani. Îmi fac şi eu mea culpa.