În urmă cu 25 de ani eram un om în mulţime. De la Balconul Operei din Timişoara, George Şerban citea “Proclamaţia de la Timişoara.” Toate speranţele noastre erau cuprinse în paragrafe simple. Revoluţia română avea în sfârşit un program. Românii nu ne-au înţeles. Ne-au insultat, ne-au stigmatizat şi ne-au izolat. Noi voiam Vestul, ei doreau altceva. Cine a biruit în meciul dintre est şi vest?
“Proclamaţia de la Timişoara” a rămas cunoscută în istorie pentru “punctul 8”. Era primul document din Estul Europei care cerea fruntaşilor comunişti să se dea cu un pas înapoi. Legea lustraţiei n-a prins contur şi rod, la noi, la alţii, da.
Mai puţini ştiu despre Punctul 11. “Timişoara, se spunea atunci, este hotărâtă să ia în serios şi să se folosească de principiul descentralizării economice şi administrative. S-a şi propus experimentarea în judeţul Timiş a unui model de economie de piaţă, pornind de la capacităţile sale puternice şi de la competenţa specialiştilor de care dispune.” Detractorii Proclamaţiei au susţinut că timişorenii doreau desprinderea de ţară, Republika Banat.
George Şerban nu şi-a dorit aşa ceva. Pot depune mărturie. O serie de ofiţeri ai Armatei i-au propus o astfel de acţiune. N-a vrut. Mulţi ani după, l-am tot şicanat cu întrebarea “ce s-ar fi întâmplat dacă?” Puteam deveni Kosovo sau o mică Elveţie? El era mai român decât noi.
Când eram în liceu la “Loga” citeam “Unirea Banatului cu România,” o carte coordonată de Wiliam Marin. O întrebam adeseori pe mama – profesoară de istorie – dacă nu era mai bine să fi rămas stat independent, cum a fost timp de aproape o lună din 30 octombrie până la 15 noiembrie 1918. Nu se putea. Căzuse monarhia dualistă şi sârbii aveau pretenţii teritoriale. Dar în 1990?
Ce s-ar fi întâmplat dacă?
Oricum descentralizarea s-a produs fragmentat. Banatul este pe locul 2 după Bucureşti la PIB-ul pe cap de locuitor şi printre ultimele la investiţiile publice. Adică se colectează mai mult şi se redistribuie puţin. O autonomie pe principii administrative era bună, nu una pe criterii etnice. Oricum românii sunt majoritari.
După 25 de ani, mă voi afla tot în mulţime. Doar că pe livestream. Miticii nu mi-au făcut autostradă să pot ajunge în patru ore, ca bănăţenii la Viena. Voi fi pe pagina Ripensia Timişoara, unde se va transmite live meciul dintre ASU şi Ripensia de pe „Dan Păltinişanu.” Întotdeauna am scris despre nobleţea Ripensiei, despre măreţia şi faima ei de odinioară. Am privit-o ca pe-o Mare Doamnă. N-am iubit-o, doar am respectat-o. A venit din cartea de poveşti a bunicului meu. Eu am crescut cu Poli. N-am de ales. Trebuie să fiu cu sufletul sus, la Peluza Sud, acolo unde va răsuna, cu siguranţă, din toţi bobricii, acel înspăimântător cântec:
„Caci aicea este Timişoara,
Emigrantilor din toata ţara,
Aicea e Banatul, aici e ţara noastră,
Ne pişăm pe capitala voastră!
“O echipă mică duce cu sine un mare vis, în timp ce o echipă mare nu mai are de mult vise…Ea le-a realizat. Echipa mică e întotdeauna la un pas de realizarea visului, dar nu îl împlineşte niciodată, pentru că după realizarea viselor omul își pierde sensul de a exista. Spun unii, mi-am realizat visul! De ce nu te omori atunci, prietene? A-ți îndeplini visul înseamnă a nu mai exista, pentru că însuși existența e calea către vis! Dacă visul se poate îndeplini, pentru ce mai există raiul?” cât de frumos a putut descrie spiritul Poli, reprezentatul noului val al presei timişorene, distinsul şi mult cititul Goran Mrakić.
Ripensia şi-a împlinit visul. Rămân de partea celor mici cu vise mari. M-am ferit de prea multe ori de cei mari cu vise mici. Voi fi mereu cu Poli, un club mic, dar cu sufletul mare.
Cum voi sărbători Proclamaţia? Pe livestream.
