Pe actualul teritoriu al României de azi, băştinaşii nu au avut o civilizaţie a aurului. Străinii au preţuit mai mult decât ei metalul preţios. Puţină istorie nu strică şi luptătorilor care şi-au făcut o temă obsesivă împotriva proiectului de la Roşia Montană. Ei ecologizează cu tasta de comp şi cu verva brigadierului de la Popeşti-Leordeni printre chaturi şi alte acareturi din balcon.
Istoria şi arheologia ne demonstrează că dacii nu foloseau aurul decât pentru schimburi comerciale externe. Şi atât. De la şcoală ştim povestea lui Diodorus Sicullus despre ospăţul dat de regele get Dromichaetes în onoarea lui Lisimah, regele macedonean, la care s-au întins două mese separate, una luxoasă pentru oaspeţi, iar alta săracă, cu veselă din lemn şi cupe din corn pentru curtenii lui Dromichaetes. În plus, siturile arheologice cercetate conţin extrem de puţine podoabe din metalul nobil. Lipsa obiectelor ritualice din acest metal, în mormintele descoperite în zona Sarmisegetuza Reggia şi în împrejurimi, întăreşte şi confirmă ipoteza că dacii nu au avut o civilizaţie a aurului.
—————————————————————————————–
Civilizaţia aurului a început la vechii sumerieni care au avut un cult pentru podoabe. Ulterior, egiptenii, cu imensele lor resurse din partea estică a deşertului, au creat un adevărat cult. Celebru este sicriul turnat în nouăzeci şi două de kilograme de aur pentru fiul Faraonului. Vechii egipteni au descoperit calităţile de prelucrare ale metalului preţios, în aliaje cu alte metale, precum şi tehnica producerii bijuteriilor. Etruscii au industrializat procedeul de prelucrare.
Şi în Biblie, aurul însemna înnobilare şi perfecţiune. În simbolistica creştină, metalul preţios e considerat un atribut al virtuţii, iar nuanţele de auriu sunt utilizate adeseori în creştinism pentru a exprima vizual iubirea divină.
Vechile civilizaţii ale Americii de Sud erau renumite pentru portul de podoabe şi folosirea aurului în ritualurile religioase.
În Evul Mediu, parabola alchimiştilor nu era altceva decât o explicaţie iniţiatică a procesului profan de metamorfoză a practicilor lumeşti, în ceva mai presus, printr-un proces de autopurificare.
—————————————————————————————–
Cercetătorul bănăţean Florin Medeleţ a fost printre primii care au susţinut că aurul la daci avea mai mult proprietăţi ritual-magice, aşa cum afirma şi Mircea Eliade, decât rol de bijuterie. În ultimii ani, căutătorii de aur din zona Sarmisegetuza au descoperit gropi în care brăţările erau poziţionate ciudat. Recent, col. dr. Emil Străinu, specialist în psihotronică şi război radioelectronic, afirma că în siturile respective se afla un sistem de dispozitive radionice de mare putere, acestea fiind grupate ca nişte bobine Tesla. Se pare că iniţiaţii foloseau aceste dispozitve de radioenergie pentru vindecarea unor boli. Nu se cunosc date despre cum funcţionau dispozitivele.
Conform surselor istorice, în primul război dintre daci şi romani din 101-102, armata imperială a decimat din primele momente căpeteniile tribale, cărând spre visteriile lui Traian cinci milioane de libre de aur, treizeci de milioane de libre de argint, cupe şi vase preţioase, fără număr, turme de animale domestice, arme de luptă. Victoriile consecutive asupra dacilor au schimbat politica economică a imperiului. Prin trădarea lui Bicilis, confidentul lui Decebal, se pare că a fost descoperită uriaşa comoară de peste 107 tone de aur, ascunsă în râul Sarmis din apropierea Sarmisegetuzei, devenită ulterior Reggia. Ca o ironie a sorţii, aurul e atacat doar de câţiva agenţi, cel mai cunoscut dintre ei fiind aqua reggia, apa regală, un amestec concentrat de acizi azotici şi acizi clorhidrici, iar acţiunea sa asupra metalului preţios produce o soluţie care reacţionează cu clorurile stanice, generând o vopsea purpurie strălucitoare, cunoscuta sub numele de purpura lui Cassius.
În al doilea război dintre daco-romani, spun istoricii, invadatorii au adus hărţi mai ample despre zăcăminte şi ingineri specializaţi în scoaterea aurului din pământ.
Se pare că dacii nu foloseau decât sisteme de decantare a aurului din râuri sau căutau la suprafaţă, Munţii auriferi mustind de resurse. Tehnologiile descoperite aparţin clar epocii de ocupaţie până la retragerea aureliană, când romanii exploatau zăcămintele prin metoda săpării galeriilor în căutarea filoanelor. Ulterior, s-a trecut la faza măcinării rocilor în şteampuri. Procedeul s-a menţinut până aproape acum câţiva ani.
Ocupanţii romani au adus câteva mii de iliri (vezi necropola descoperită recent de arheologii angajaţi ai companiei Roşia Montană) care să lucreze în galerii. Statul roman a concesionat lucrătorilor de pe Coasta Dalmaţiei exploatarea aurului din galeriile de la Roşia Montană. Tăbliţele descoperite în galerii şi expuse în Muzeul Aurului nu sunt altceva decât înţelegeri contractuale între particulari şi stat. Există două prezumţii în alegerea ilirilor ca mineri: fie dacii nu se pricepeau la acest procedeu industrial, fie au fugit în munţi după înfrângerea armată. Cert este că Via Appia, unele apeductele romane, monumentele din centrul Romei au fost construite cu cele peste 300 de tone de aur cărate din Apuseni. Una dintre cele mai mari capturi militare din istorie, neîntrecută nici de conchistadorii lui Magellan.
Revenind la perioada de după retragerea aureliană, nu prea mai sunt mărturii arhelogice ale continuării exploatărilor în sistem de minerit. Celebrele tăuri de la Roşia Mintană sunt de pe timpurile habsurgilor, când exploatările se făceau tot în “locaţii de gestiune.” Veyi exemplul ilir.
În perioada interbelică, exploatarea aurului se realiza tot în galerii. Societatea “Mica pe acţiuni” era cea mai complexă instituţie privată care exploata zăcământul în regim de concesiune, statul român primind redevenţă. Dezastru ecologic de pe Masivul Cetate, prin groapa care de sus se poate compara cu celebrele cratere selenare, se datorează comunismului, regimul care a deschis munţii, fără a-i mai închide. Pentru care stat luptă “salvatorii?”
