mariusghilezan.ro

Poze din arhiva Memorialului Revoluţiei, via Oana Monoran şi Romulus Cristea.Cum am împroprietărit cu Mono ţăranii din Banat: “Lejea suntem noi!”

22 de ani. Nici nu-mi vine să cred cum au trecut. În seara de 15 decembrie 1989, ne-am adunat o mână de oameni cu lumânări în mâini în faţa Bisericii Reformate din Piaţa Maria. Un protest tăcut. Spre dimineaţă, bătăuşi civili ne-au împrăştiat. Am promis că vom reveni. A doua zi, după prânz. Lucram la Fabrica de mănuşi. Am închiriat vreo şase taxiuri pentru a duce fetele de la croit. Deja erau vreo mie de protestatari. Unii propuneau să plecăm spre Judeţeana de partid. Majoritatea cerea să rămânem. Până ce s-ar strânge mai multă lume. Erau acolo Diogene Bihoi, Iosif Costinaş, George Şerban, Ilie Stepan, câţiva din galeria lui Poli. Decisivă a fost decizia poetului Ion Monoran de a opri tramvaiele. Aşa a ajuns şi tatăl meu de la Gară. Şi alţii care nu ştiau ce se întâmplă. Zăgănescu s-a ridicat pe oglinda vehiculului şi a strigat: “Jos comunismul!” A fost ca o descătuşare. O înălţare. Murmurul colectiv s-a transformat în urlet. Ne simţeam eliberaţi de toată ura faţă de sistem. Aşa am plecat spre Complexul Studenţesc şi apoi spre Judeţeana de Partid. A doua zi, au scos steagurile de luptă. Primele arestări. Iar la ora 15,00, ca la un semn pe strada Alba Iulia, s-au spart toate geamurile. Priveam cu viitorul prefect liberal, Ovidiu Drăgănescu, dezastrul şi ne-am îngrozit la primele rafale de arme. Pe treptele Catedralei mi-am întâlnit mama. Era cu elevi de-ai ei. Am trimis-o acasă. A spus că preferă să moară ea, decât copiii ei. După jumătate de oră, Chiţac a deschis focul spre treptele lăcaşului de cult. Târziu, am găsit-o acasă. Mi-am luat ceva de mâncare şi am ieşit din nou în stradă. Începuse sfârşitul. Nimic nu ne mai putea opri. O săptâmână mi-am făcut din stradă o casă a speranţei. Am biruit şi pentru că un ungur, prieten de-al nostru, care nu doreşte să-şi destăinuie identitatea, a intrat la o prietenă care lucra la Romtelecom. I-a dat un număr. Uimită, ea zice: “E de Munchen”. “Taci şi formează!” După cinci minute o ţară întreagă afla de la Europa liberă că există “un mort sau mai mulţi”. După 20 de ani, pot recunoaşte că vocea “cetăţeanului austriac” nu era de la Viena, ci din inima revoluţiei.  Aşa am scris şi noi un petic de revoluţie. Nu ne-am luat niciodată certificate de revoluţionari. N-aveam dreptul moral să cerem.