mariusghilezan.ro

În fiecare an la 11 noiembrie închinăm gânduri pioase celui care a fost simbolul moral al României, Corneliu Coposu.

Din stânga la dreapta: Bogdan Ficeac, Roxana Badralexi, Corneliu Coposu, Roxana Iordache, Marius Ghilezan, Pavelescu, octombrie 1995, Ambasada Franţei din Bucureşti, când Seniorul a primit Legiunea de Onoare. Foto: Sandi Picalski.

Dacă ţărănismul a eşuat într-un moment dizgraţios politic, pe o scenă plină de farsori, Corneliu Coposu poate triumfa în viitor. Dar pentru asta, trebuie să mărturisim viaţa ţărăniştilor, ideile şi principiile lor salvatoare de ţară. Să le arătăm tinerilor că există şi altceva dincolo de veleitarism, impostură şi minciună. Că România a avut în trecutul apropiat oameni de-o nobleţe exemplară. Noi, cei care am avut privilegiul de a fi aproape de Senior, om de o exemplară demnitate, putere morală şi încredere în valori, putem să arătăm că dincolo de tăgadă, nevrednicie şi fariseism, există o minunată boltă a istoriei, a înălţării politicului dincolo de orizontul pricopselii.
În istorie au triumfat curentele de gîndire novatoare, bazate pe tradiţii. Niciodată România nu a avut o forţă politică mai reprezentativă decît PNŢCD în perioadele de restrişte. În 1946, naţiunea s-a grupat în jurul liniei salvatoare a lui Iuliu Maniu, de frica şenilei sovietice, votînd peste 70% cu „ochiul“. Nu sîntem departe de un dezastru similar. Acum pericolul nu mai vine dinafară, ci dinăuntru, precum un cancer invaziv ce poate mistui celulele vii. Acum nu ne mai ameninţă factori externi, asta datorită luptei neobosite a fruntaşilor PNŢCD pentru integrare în UE şi aderare la NATO. Pe cînd mafiile regimului comunist îşi împărţeau fie şezlongurile puterii, fie averile statului, cîţiva semeni de-ai noştri şi-au riscat viaţa, printre mineriade, obuze naţionaliste şi bombardamente mediatice, pentru ca noi să fim azi cetăţeni liberi ai Uniunii Europene.

Oare cîţi dintre noi mărturisim tinerilor cui se datorează această adevărată „pleaşcă,“ folosind limbajul unui ministru al culturii? Ştim oare să ne închinăm la crucile martiriului românesc? Ne-am gîndit vreodată că avem datoria să dăm de veste lumii că nu sîntem un popor înfrînt? Ne-am simţit vreodată îndatoraţi să explicăm acuzatorilor noştri din occident că, în timp ce ei îşi consolidau civilizaţia, în tihna unei linişti nemeritate, semeni de-ai lor umpleau puşcăriile comuniste pentru că iubeau libertatea mai mult decît cei care nu ştiu ce înseamnă pierderea ei?

Poate că Dumnezeu a vrut ca ţărăniştii să nu se amestece cu torţionarii lor într-un parlament al ruşinii naţionale. Sfinţii rămân icoane de venerat. Un popor care îşi pierde credinţa riscă să-şi piardă busola, încrederea în propriile puteri şi să intre în derivă. Când lacrimile, deznădejdea şi umilinţa vor fi copleşitoare şi vor îneca viaţa, unica alternativă e întoarcerea la drumul pierdut. În timpul rătăcirilor din viaţă nu există o altă soluţie mai bună. Încercarea moarte n-are! Parcă aşa se zice printre români.http://www.observatorcultural.ro/Coposu-a-invins-dincolo-de-moarte*articleID_22425-articles_details.html