mariusghilezan.ro

I O mie de trepte

Până să urc în Sagrada,

eram persecutat

nebunia nu are nimic sacru.

Suflul greu mi-a pironit

mirările subiective

din ferestrele curcubeu,

gândurile îmi erau fluturi,

picioarele plumb

târau o inimă de clopot.

Ce greu e să ai la brâu cimpoiul de mei,

după prea plinul desfrâu

din noaptea cu temei.

O mie de trepte,

spirale tăcute, melc,

am înghiţit,

răguşeam ţipând crocodilului din templu:

eşti de faianţă!

II Contur de catedrală

Până în buza turlei ţuguiate,

m-a prins şi răul de înălţime.

Nu era destul că ficatul

îmi urcase, chinuit, în torace,

deficitul de respiraţie,

emoţia şi voma

mi-au gâtuit puseul de veneraţie.

Doar aerul rarefiat

sau Îngerul m-au întremat,

pe puntea dintre turle

frica nu mai putea să urle,

în nădragii umflaţi de vânt visările prindeau

contur de Catedrală.

De sus priveam locul

unde maestrul fu strivit sub roţi terestre,

adulmecam încovoierile, dantela jocului narativ,

printre organe, muşchi de piatră,

torsuri şi curbe siderale,

reliefuri ale creaţiei

cum nu s-au mai văzut.

Sub blitz a strălucit întunericul din mine.

Şi m-am trezit înţepat,

era Garguiul din altă poveste

şi l-am gonit.

IV Așa a vrut Arhitectul

 Mi-am reluat gândurile.

Lumea nu i-a înţeles împotrivirile,

arta se conducea după canoane,

acolo unde făurarii

zideau lăcaşuri şablon

maestrul înălţa şarpele

şi îndulcea creneluri pătrăţoase,

picura puţin mai mult sidef

pe mozaicul de şoapte,

pentru că nu au înţeles carnalitatea pietrei

şi nici trecerea sufletului prin labirint,

ce căuta anarhistul bombardier

cu faţa spre tunuri şi pătratul magic

între cărţile deschise ale facerii,

pasiunii şi mântuirii,

contemporanii l-au încarcerat în tagma alienării.