Pe vremea comunismului citeam şi reciteam “America ogarului cenuşiu” a lui Romulus Rusan. O pledoarie pentru vise. Un elogiu adus libertăţii. Un jurnal al vitezei printre vorbele “without trucks, the US are stop”. A fost la o bursă cu soţia sa Ana Blandiana. Când adolescenţa mea era captivată de miracolul statelor unde visele se împlinesc, nu ştiam că mama lui, aflată în agonie la Alba Iulia,  nu voia să-i spună fiului că e pe moarte, ca nu cumva să-şi întrerupă călătoria. L-a aşteptat. I-a dat ultima îmbrăţişare.

Azi noapte a plecat la stele un suflet ales. Romulus Rusan rămâne nu numai în inimele noastre, ci şi în biblioteci.

(foto: Sighet, 1992)

A supravieţuit cutremurului din 1977 (locuia în  blocul Colonadelor din spatele Muzeului Şuţu), pentru a mărturisi o viaţă exemplară şi o modestie rară. Un înger pentru Doina. L-am cunoscut pe vremea Alianţei Civice.  Modest, mereu în rândul doi, era de o meticolozitate bibliofilă. În  casa sa Corneliu Coposu, Petre Mihai Băcanu, Emil Constantinescu au luat marile decizii de transformare a României.

A fost urmărit zeci de ani de Securitate. La fel ca Octavian Paler avea un hârb de maşină. Ultima dată m-a adus acasă de la Romexpo. Îşi cerea scuze pentru maşina lui modestă.

A scris mult. S-a implicat în construcţia Memorialului de la Sighet. A coordonat colecţia de mărturii. Mii de cărţi ale rezistenţei l-au avut mentor şi editor.

A scris 14 cărţi. A fost unul dintre fondatorii Convenţiei Democratice din România.

Să aibă lumină în drumul către stele.

În inima noastră rămâi zidit, precum cărţile sfinte în zidurile catedralelor.

Up-date:

Vin de la sediul Fundaţiei Alianţei Civice. Telefoanele sună din toate direcţile. Meridianele par să arate că „solidaritatea este superlativul libertăţii”. Lumii nu-i vine să creadă. Acum câteva zile, Romulus Rusan era la GDS la întâlnirea lui Dacian Cioloş cu reprezentanţii societăţii civile. “Sunt Gabriel.” Doina (Ana Blandiana) ne spune că e Liiceanu. Nu-i vine să creadă cât de scurt e firul dintre un dialog şi un necrolog. Preşedintele trimite omagii. La Sighet bat clopotele. Părintele Marchiş îşi oferă serviciile. Patriarhul vrea să trimită Episcopul Bucureştilor. Băcanu e uluit. A murit în acelaşi spital, la fel ca soţia lui. Mailurile sunt invadate. Ioana scoate un dosar cu mesajele de condoleanţe. Alexandru Zub, la cei 84 de ani, regretă că nu poate veni. Misiunea citirii mesajului mi se încredinţează (ce onoare). Propun mesajul pentru panglica coroanei de flori: “Ducem ideile mai departe.” Soţia e calmă, la fel ca-n anii când căpitanul Lăscărică le punea în casă microfoane. Vrea la Bellu ceva simplu. La fel cum era Romi. După vorbă, după port. Cu toate că Armata a pregătit salvele de tun. Ţine în braţe dosarul cu mesajele prietenilor. Pun fotografia de doliu în porbagaj. O ajut să urce bagajul în Pegout ei 105, până ieri condus de Romi. Va avea cea mai cumplită noapte a singurătăţii. După 54 de ani de căsătorie. Plec cu sora Doinei, un alt monument de simplitate.
Mâine la ora 16, la Capela de la Bellu, popa va citi “stâlpii”. Duminică la 13, îi spunem rămas bun.
Aş vrea să recitesc “America ogarului cenuşiu”. Constant că nu mai am cartea. Dată a fost. Rămân cu “memoria, singura formă de justiţie.”
Odată cu Romulus Rusan ne pleacă simplitatea şi sinceritatea. Pământurile şi le-a donat bisericii din Alba. În spaţiul strâmt nu va duce cu el nimic, însă sufletul său va călători printre stele, în timp ce munca lui va umple biblioteci.
Unii îşi ridică palate, alţii învăluie viitorul în cuvinte meşteşugite.