Cel mai probabil că, dacă nu s-ar fi născut în patria luminilor, stimabilul J.-J. Rousseau (Jean-Jacques, și nu Jay-Jay) ar fi văzut lumina zilei sub umbra viiilor mioritice. Se pare că poporul român consideră proprietatea un mit, iar dreptul statului de a o proteja împotriva celor care nu o dețin, dar, deloc suprinzător, o vizează, nimic altceva decât o iluzie. Marius Ghilezan înjgheabă un volum ca o colecție de articole, pentru a suprinde esența relației între „a fi” și „a avea” în spațiul carpato-danubiano-pontico-haiducesc.
Deși volumul nu e tocmai cald ca o pâine proaspăt scoasă din cuptor, (ne aflăm la al doilea tiraj), el rămâne proaspăt și merită tratat, fie și numai pentru că nu a stârnit vâlva pe care ar fi meritat-o, deși „primul tiraj a fost epuizat în 40 de zile (parte vândut, parte furat)”. Așadar, unde ne situăm ca popor, și cum se face că suntem atât de prost văzuți în toată lumea, nu atât din cauza culorii pielii, cât a obiceiurilor? Autorul răscolește deseori cu obidă, alteori cu dezamăgire profundă și resemnare acerbă, mentalul colectiv și percepția noastră despre noi înșine. Demersul său e unul parțial istoric, parțial lingvistic, dar are marele merit de a reuși în ambele direcții. Cum s-a ajuns, astfel, de la „cei mai viteji dintre traci” la „capătul Europei și pleava Balcanilor”?
Ni se arată, pentru început, cum în limba română există, numărând mai ales termenii regionali și argotici, câteva zeci de sinonime pentru „a fura”. E lucru știut că o limbă alege să se dezvolte în mod ordonat, calculat, doar în acele domenii în care oamenii care o vorbesc sunt interesați. Dar mai departe apar cu adevărat surprizele: ne sunt înșirate cântecele populare și expresiile care vin să întărească aprecierea, fascinația românilor pentru hoți, de la „cățeluș cu părul creț, fură rața din coteț”, până la laudativul „ce hoțoman e!”, adresat printre zâmbete copiilor. Un capitol (articol) întreg e dedicat baladelor închinate haiducilor. Eroul clasic în cultura română e tâlharul la drumul mare. Acest Robin Hood autohton fură de la bogați (deseori târgoveți amărâți sau săteni ceva mai înstăriți) pentru a da săracilor (adică pentru a păstra prada). E foarte interesant, observă Marius Ghilezan, cum românii îi elogiază pe acești bandiți care alegeau să se opună inconștient regimului și sistemului prin hoție. Ce câștigă bieții observatori de pe margine din operațiune, poporul de rând? Nimic. Nu le revine nici parte din pradă, nici empatia dată de suferința victimelor, nici imaginea unui erou liberator. Pentru ei, haiducul nu face nimic, nu aduce nici progresul, nici revoluția. Fură ca să aibă ce mânca și ce bea prin crâșme, pișcând fără chef hangițele. Și ne mai mirăm că tolerăm atât de ușor corupția.
Ajungând la victime și rămânând la limbaj, un alt articol face o ușoară trecere în revistă a emoției cauzate de furt. Victima, această biată ființă ce se trezește deposedată (observați lejeritatea termenului, de parcă vorbim despre un meci de fotbal) de mai toată averea, nu e compătimită vreo clipă în mentalul colectiv, ci dimpotrivă, aproape invidiată: „a fost ușurat de ce avea”, „a fost blagoslovit” etc. Așadar săracul om ducea în spate, asemeni unei furnici, unui Sisif modern, o povară peste puterile umane, iar tâlharul nu a făcut decât să-l ajute în această problemă spinoasă. O altă chestiune care stârnește râsete, prea puțin cunoscută de publicul larg, ține de originea cuvântului „ticălos”. Cuvântul provine din limba greacă, de la „kalos” – „frumos”. Dacă până la regimul fanariot strângerea dărilor se făcea (deseori bi sau trianual) cu ajutorul trupelor de lefegii, care se limitau la obiceiuri autohtone, arzând casele și furând vacile, regimul instaurat de turci a adus primele încercări de birocratizare. Primii perceptori erau, desigur, greci ca cei aflați în acea perioadă pe tron, și la început îi uimeau frumusețile naturii, exclamând mereu, la vederea munților, dealurilor și câmpiiilor noastre mânoase: „ti kalos!” – „cât de frumos”. Te pui cu țăranul român – își lua repede familia și vaca și fugea văzând cu ochii din calea ticăloșilor.
Desigur, în lunga prezentare a diverselor forme și modalități de furt, de la mica găinărie la marea corupție, de la șpaga, peșcheșul, ciubucul (se pare că datorăm limbii turce mai multe decât am crede) și altele asemenea, nu putea lipsi furtul intelectual. Că nu avem pic de respect pentru ce au creat alții, numărând cei mai mulți pirați informatici pe cap de locuitor din întreaga lume, știm cu toții. Dar câți știm că termenul de „plagiat” vine de la latinescul „plagium”, de la care pleacă nu doar derivatul „plagă”, ci însemna la origine și „a vinde sclavi care nu îți aparțin”. Cât de poetic, de idilic, de haiducesc. Și ne mai mirăm că suntem ultimul popor european care a abolit sclavia, eliberând ultimii robi țigani abia pe vremea lui Cuza, când nu mai existau șerbi nici măcar în stepele calmuce sau în adâncurile Uralilor. Nici măcar – ați ghicit, în râpele Bizanțului atât de blamat pentru marea majoritate a obiceiurilor noastre proaste.
Marius Ghilezan urmărește o schemă logică de necombătut: românul fură pentru că nu are și pentru că nu respectă vreo clipă ce e al altuia, fie că vorbim despre bunuri, despre carieră sau despre nevastă. Nu are pentru că a fost mereu cotropit de alții și nu a reușit vreo clipă să ia atitudine în fața nedreptăților. Când istoria i-a dat clipe de răgaz (cazul dacilor înainte de cucerirea romană sau a Moldovei imediat înainte de expansiunea otomană) a preferat să-și prade vecinii, în accese de răzbunare, în loc să construiască ceva solid. „Nimeni nu apucă să facă bani dacă muncește”, crede orice român, iar visul oricui e fie să se nască nepotul Mătușii Tamara, fie să câștige la Loto. Ne dorim succes în continuare.
apărut: ArtAct Magazin, 10 septembrie 2012
