În România, stabilirea criteriilor de promovare academică a fost, de-a lungul timpului, un proces în care rigoarea pare să fi oscilat între ideal și realitate. Între standardizarea normelor și aplicarea lor efectivă, există o diferență semnificativă, iar acest lucru afectează nu doar calitatea mediului academic, ci și încrederea pe care societatea o poate avea în instituțiile de învățământ superior. Nu este un secret că un sistem bine articulat de evaluare trebuie să se bazeze pe o expertiză solidă și să fie susținut de un audit riguros, iar în România aceste elemente par uneori să fie insuficient valorificate.

Standardizarea criteriilor de promovare academică ar trebui să asigure o bază comună pentru evaluarea activității didactice și de cercetare, însă în practică, varietatea interpretărilor și aplicarea flexibilă a regulilor creează un teren fertil pentru discrepanțe. De exemplu, în unele universități, numărul de publicații necesare pentru obținerea unui grad didactic este clar definit și respectat cu strictețe, în timp ce în altele, aceleași criterii par să fie adaptate după nevoi. Această lipsă de uniformitate pune sub semnul întrebării nivelul de autoritate pe care îl poate avea un titlu academic obținut într-un mediu unde rigorile nu sunt aplicate cu aceeași fermitate.

Auditul academic, în acest context, ar trebui să funcționeze ca un mecanism de control și echilibrare. Un audit realizat cu seriozitate și imparțialitate poate identifica atât punctele forte, cât și vulnerabilitățile sistemului de promovare, sugerând corecții care să consolideze încrederea în proces. Din păcate, auditul în mediul românesc rămâne adesea formal, cu un impact limitat asupra modului în care sunt implementate criteriile academice. Este ca și cum am avea reguli clare pentru un joc, dar arbitrii nu ar pune suficientă presiune pentru respectarea lor, iar jucătorii ar profita de această slăbiciune.

Expertiza celor implicați în evaluarea performanțelor academice trebuie să fie un pilon central al întregului sistem. Nu poți cere rigurozitate dacă cei care stabilesc sau aplică criteriile nu au o înțelegere profundă a domeniului lor, nu doar teoretic, ci și practic. Am întâlnit numeroși profesori și cercetători care, deși au titluri impresionante, par să fi fost marginalizați în procesul decizional în favoarea unor figuri cu influență politică sau administrativă, ceea ce subminează autoritatea și valoarea criteriilor stabilite. În aceste condiții, devine evident că expertiza trebuie să fie nu doar o condiție formală, ci o realitate palpabilă în fiecare etapă a promovării academice.

În opinia mea, autoritatea în procesul de promovare academică nu ar trebui să fie sinonimă cu puterea birocratică sau cu influența externă. Ea trebuie să fie rezultatul unui echilibru între criterii bine definite, o aplicare corectă și o evaluare susținută de competență. Numai așa se poate vorbi despre un sistem credibil, care să valorizeze cu adevărat meritele și să contribuie la progresul academic. Am asistat la situații în care titlurile academice au fost acordate în lipsa unei evaluări riguroase, iar acest lucru afectează nu doar imaginea universităților implicate, ci și întreaga comunitate științifică românească.

Se poate argumenta că, într-un context în care resursele și timpul sunt constrângeri reale, aplicarea unui cadru strict de standardizare și audit poate părea greu de implementat. Dar tocmai aici intervine responsabilitatea celor care conduc instituțiile: să găsească soluții care să nu compromită calitatea în favoarea comodității. Fără o astfel de abordare, riscul este să perpetuăm un sistem în care promovarea academică se face pe criterii discutabile, iar meritocrația rămâne un ideal frumos, dar greu de atins.

Privind în perspectivă, cred că schimbarea începe cu o reevaluare sinceră a ceea ce înseamnă cu adevărat performanța academică în România. Standardizarea trebuie să fie mai mult decât o formalitate birocratică; ea trebuie să reflecte realitatea diversă și complexă a activității științifice. Auditul trebuie să devină o practică curentă, cu rezultate transparente și acțiuni corective clare. Iar expertiza și autoritatea trebuie să se manifeste prin respect și încredere mutuală între cei care propun, cei care evaluează și cei care susțin dezvoltarea academică.