Medi și puiul de lăstun

Medi, cu ochiul sticlos şi clonţul ei mare cât veacul, trăncăneşte despre moarte şi viaţă puiul de lăstun aşteaptă lămurirea.

Ultimul jucător al Ripensiei a plecat puţin

Gheorghe Glisici, extrema stânga a juniorilor Ripensiei Timişoara, a plecat să reîntregească echipa celestă. A fost ultimul supravieţuitor al epocii când cluburile româneşti jucau de la egal la egal cu marile formaţii europene.

Italia sub zodia celor “5 stele”

Mişcarea “5 stele,” ultranaţionalistă, înfiinţată în anul 2009 de comediantul italian Beppe Grillo,  a obţinut ieri, conform Exit-Poll-urilor, 29% din sufragiile alegătorilor din cizmă.

Ruga lui Ezicăprar

Penalii scoate-i la raport, femeie, cu denunţuri scrijelite pe beţe de cort, adu-i ruşinaţi în lanţuri,

Cruduţa şi Marele Urs

Cruduța era un vrej în pădure. Licuricii și fluturii de noapte au vegheat-o. Unchiul Sam, stăpânul pădurii, a avut grijă ca ea să fie udată, tunsă, frezată și pregătită pentru ziua venirii Marelui Urs. Te-ai fi așteptat să i se citeşte

Autanul în Delta Dunării e ca pudratul nasului prin saloanele simandicoase

E lună plină. Se anunţă o noapte bună de crap. Un coleg de pescuit pune balize de marcaj. Altul mă ajută să ridic cortul. Momesc cu racheta. Vreo două găleţi de uruială şi de porumb. Lansetele sunt pregătite. Momelile le-am aşezat la vedere. Nu-mi găsesc lămpaşul de miner. Zic că e bună şi lanterna. Dar minciocul? E la ceilalţi. Am altul, dar e cam prăpădit. Monturile sunt în cutie. Adusă la piciorul stâng. Cu cel care mă sprijin la fandare. Sunt aproape gata să prind caşalotul. Orice pescar îşi doreşte o noapte la crap. Printre trestii şi fire întinse. Răsare semeţ luna.

Dintr-o dată se coboară roiurile de ţânţari. Îmi caut masca de apicultor. Dau cu Autan. Mă îmbrac degrabă cu pijamale, peste care trag traningul de fâş, aşa cum mi-au indicat localnicii la partida ratată anul trecut pe Grindul Lupilor. Am şi căciulă, dar e cam cald. Dau cu spray în cort. Parcă se coboară iadul. Rezist vreo zece minute. Intru ;i trag fermoarul. Las doar o vizetă de plasă deschisă. Privesc concertul de zumzet şi prăpăd. Fericit că nu fac parte din scenă. În casa de ţigani nu e niciun intrus. Deodată apare din păpuriş o mutră necunoscută. Un câine cu bot de veveriţă mă fixează. Îi bag lumina-n ochi. Nimic. Îl rog frumos să plece: “Eşti urât, lasă-mă-n pace. Pleacă de aici!” Mă aud colegii. Nu zic nimic. Stau înveliţi în pături groase. Cu măştile pe faţă. Aflu într-un târziu când mă strigă unul să pregătesc minciocul. O captură faină. La un kil jumate de crap. Până la cort sunt în mijlocul roiului. Mâinile-mi sunt negre de ţânţari. Dau cu Autan. Nu pleacă. Mă apucă disperarea. mana cu autanReintru în cort. Din greşeală trag prea tare fermoarul. Nu are opritor. Eh, lucrare chinezească. Mă chinui să ţin zidul de cârpă. Să nu vină infernul peste mine. Apar puii de mistreţi. Atacă porumbul din găleată. La fel mă rog de ei să plece. O trosnitură în pânza căsuţei de noapte îmi îngheaţă sufletul. Aud un grohăit. Aflu de la ceilalţi că e scroafa. Mă roagă să tac. Dar de ce să tac? Hai la atac! Râd de mine. Cum să luptăm cu ditamai animalul pe domeniul său? Printre trestii apar şi vidrele. Mişună de parcă ar fi pe tarla. Nu le pasă de luminile noastre. Înghit în sec un ţânţar şi tac. Mă cutreieră frica. Din interior, căci la urechi sunt varză, de la soare şi de la înţepături. Calc pe ceva moale. Simt prin ciorap un clei lipicios. Cam rece. Dar pişcăturile de pe faţă nu mă lasă. Păi şi prin mască intră, ce credeai. Mă refugiez în cort. Încerc să aţipesc. Un concert de chiţăituri, de trosnituri de trestii ronţăite e acompaniat de mi bemolul ţânţarilor. Dau să sun. Să chem barcagiul. Mi-e moartă bateria. Cortul nu se închide. Număr până la o sută. Aşa făceam când eram mic, învăţat de bunica. Încerc să nu mă gândesc la nimic. Să dorm. Cât îmi mai doresc să scap de coşmarul în direct şi la oră de maximă audienţă. Ce să mai dau cu blitzul? Uit şi de meserie. Eu vara nu dorm, încerc o amintire. Dă să intre arhitectul. Deschide larg fermoarul. Nu-l mai poate închide. Suntem cu veranda deschisă. Stolul învadează. Cumplit. Îmi pun masca. Păturile mi le aşez în cap. Precum struţul să uit de coşmar. Încerc în minte o glumă. Cum ar fi să merg, dacă scap, la prietenul meu Horia Andreescu şi să-i spun că nimic din simfoniile sale nu mi-au provocat vreodată aşa un sentiment. Eroica, ultima ascultată, a fost o adiere. O simplă metaforă de cineli şi viori. Dar eram în Ateneul Român nu pe veranda cu stuf şi deschidere spre nicăieri. Aia se întâmpla la o sută de ani de la naşterea lui Corneliu Coposu. Lume dichisită. Aici noroi, jivine şi climax. Trebuia să fiu brav. Acum sunt ca un cocon, învelit în şapte straturi de mătase. Şi nu-mi e decât frică. O tragică disperare. N-am ceas. Dar sper să prind dimineaţa. Ies. Întreb pe cel mai rezistent cât e ora Doar, unu. Delir. Mai sunt patru ore până la răsărit. Chestia cu dispariţia inamicului neanofel, noroc de Deltă, într-o oră e o poveste. Greu la mal cu boii mici. Dar câtă frică! Îmi înţepenesc oasele. Dau să trag o ţuică. Să dorm. Nimic. Veghea e biruitoare. Dar eu vreau o altă stare. De uitare. De coborâre în nesimţirte. Iar trosc din spatle cortului. O bufnitură. Ies să pun o barieră în calea mistreţilor. O umbrelă. Mă gândesc că sârmele din ea mai sperie animalul la atac. umbrelaLişiţele continuă acompaniamentul de bas al grohăitului şi de cinel al plescăitului apei. Iar apar câinii frumoşi la faţă. Nu vreau să-i mai văd. Adorm. Vreo două ore. Se face dimineaţă. Roiul negru e la post. Concertul e live. Nimic nu s-a schimbat. O rugăciune. Nu-i de-ajuns. Mişcare. Iau aparatul măcar să prind răsăritul. Arhitectul îmi face poze. Mă uit în obiectiv. Ce a fotografiat? Aflu că sunt alb de Autan. Mă ustură pielea. Sunt belit la genunchi şi mâinile sunt cimpoaie. Să urlu? În zadar.

marius rasarit 2Aştept să se ridice soarele. În viaţa mea nu am aşteptat atât de cuvincios şi patriarhal mijitul zorilor. Ce taină? De-a dreptul binefacere. Dispar tăunii nopţii. Aşez monturile. Dau la grund. Scot cu greu undiţa dintre trestii. Un crăpălău de toată frumuseţea. Nu reuşesc să-l ridic fără ajutor. Uman şi ştiinţific. Frica nu-mi plecase. Venise bucuria. Pâş-pâş. Trăgea. Prind trei deodată. Uit de ţânţari şi pregătesc o nouă zi de pescuit. Mi se povestesc alte grozăvii din noapte. Una, de-a dreptul pescărească. Vidra ar fi tras juvelnicul din apă şi ar fi mâncat jumătate din captură. Nu cred. Dar ştiu şi simt cât de grozavă e natura. Aflu că acei câini simpatici erau enoţi.

rasarit intre trestiiNumai cine nu încearcă nu simte ce înseamnă acel Prima Oară. Scap viu. Dar promit să nu mai fac un astfel de experiment.

După 30 de ore de pescuit plecăm. Vreo 25 de kile e destul. Mai vine toamna când se ridică pătura neagră. Atunci va fi o altă noapte.

P.S. În noaptea petrecută în Deltă am înţeles ce forţă are natura în sălbăticia ei şi cât de mic e omul cu gadget-urile sale. Rămân convins că legile nescrise ale vieţii nu vor fi niciodată rescrise de oricâte tehnologii ar inventa mintea umană. Ceva rămâne deasupra. Tainic şi măiestuos. Acela nu poate fi decât Dumnezeu.

Taguri: , , , , , , , , , , ,

Articole asemanatoare

Commentarii (2)

  1. Aug 13, 2014

    Alexandru Cristian

    Foarte bun si bine articulat articolul. Am auzit si eu ca este un infern in Delta vara…ati facut o adevarata Operatiune Monstru. Bine ca ati scapat teferi:)))
    Intr-adevar numai Dumnezeu ne mai scapa de natura dar si
    de natura umana.

  2. Jan 27, 2016

    Staxz

    dumnezeu, nu evolutia. pacat, parea ca stii sa te exprimi dar tot in epoca de piatra est.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.